Ioan Mihălţan, hunedoreanul adoptat de America, la 55 de ani

“America m-a adoptat. M-am realizat eu şi mi-am asigurat copilul şi familia. După zece ani petrecuţi acolo, văd lumea cu alţi ochi”, declară plin de satisfacţie Ion Mihălţan (68 de ani), hunedoreanul pentru care Statele Unite s-au dovedit a fi cu adevărat un tărâm al tuturor posibilităţilor.

Ioan Mihălţan a reuşit la 55 de ani să-şi reseteze viaţa acolo unde alţii nu reuşesc să reziste nici la 25 sau 35 de ani: peste Atlantic, în Statele Unite

Povestea bărbatului este, până într-un anumit punct, comună cu aceea a multor români care au învăţat meserie şi au făcut carieră în fabricile comuniste, dar care nu au reuşit să se adapteze la condiţiile nesfârşitei tranziţii, fiind surprinşi ca de trăsnet de disponibilizările ce au precedat ori au urmat privatizărilor întreprinderilor în care fuseseră de atâtea ori salariaţi fruntaşi. Ceea ce diferenţiază destinul lui Ion Mihălţan de istoriile de viaţă obişnuite este faptul că el a avut şansa să înceapă să trăiască visul american, la o vârstă la care mulţi l-ar fi considerat bătrân.

Gonit de disponibilizări

“M-am născut în satul Ohaba din judeţul Alba. Am plecat de acolo la 15 ani, să-mi fac un rost. Am făcut o şcoală profesională la Bucureşti şi, apoi, primul serviciu mi-a fost acela de mecanic auto la IRTA, la Hunedoara. M-am mutat după un timp în Combinat şi am lucrat acolo 14 ani. În ‘77 am vrut o schimbare şi am făcut şcoala de maiştri la Sibiu, iar, când am absolvit, am primit repartiţie la fabrica de tricotaje din Hunedoara. Acolo am lucrat 21 de ani, am fost şi lider de sindicat o vreme. În ‘99, am fost disponibilizaţi în masă. M-am trezit la 55 de ani fără serviciu şi fără prea mari şanse de a-mi găsi un altul, fiind considerat prea bătrân”, povesteşte Ion Mihălţan, lăsând să se înţeleagă care a fost principalul său motiv de a părăsi ţara.
Peste declinul vieţii sale profesionale s-a suprapus experienţa fiului său, care, la finalul anilor ‘90, a muncit o perioadă în Germania. “Foarte bine a câştigat fii-miu prin Germania. A făcut în timp scurt bani cât alţii în ani buni. Când am văzut atâta bănet, aproape că nu îmi venea să cred. Mi-am zis că trebuie să fac cumva să plec şi eu pe dincolo”, îşi aminteşte bărbatul.

În America, fără o boabă de engleză

Pentru că avea un frate şi nepoţi în Statele Unite, aceasta era cea mai logică alegere pentru Ion Mihălţan. Vizele pentru America, însă, se obţineau foarte greu chiar dacă primeai chemare, drept pentru care omul nu îşi făcea iluzii prea mari că va ajunge pe “tărâmul făgăduinţei”. Mai mult în glumă, s-a înscris la Loteria Vizelor şi, când aproape uitase că a făcut-o, norocul i-a surâs. Ion Mihălţan îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri că pe 30 martie 2000 s-a îmbarcat, împreună cu soţia sa, în avionul care l-a trecut oceanul. “După o viaţă întreagă trăită în România, nu mi-a venit să cred ce am găsit în Statele Unite. Totul era perfect: şosele cu două benzi pe sensul de mers, plus refugii, curăţenie, nu vedeai câini vagabonzi pe stradă, peste tot erau oameni relaxaţi şi cu mult bun simţ. «Ce văd eu aici?!», mă gândeam”, împărtăşeşte hunedoreanul prima impresie despre ţara adoptivă.

Cei doi soţi s-au pomenit în America fără să ştie o boabă de limba engleză, dar, în acest loc, imigranţii nu sunt priviţi cu reticenţă, ci ajutaţi să se integreze fără nicio rezervă, după cum spune hunedoreanul. “În America, nu există mentalitatea despre români, sau despre imigranţi în general, care există în Europa. Păi America e făcută din imigranţi, toate naţiile le găseşti acolo”, afirmă Nelu Mihălţan, cum îl ştiu cunoscuţii. La început, soţii Mihălţan au locuit la rude, în Portland. Nu au avut nevoie decât de trei – patru luni să îşi găsească o slujbă: bărbatul s-a angajat la o fabrică de profile metalice, iar partenera sa, “îngrijitoare la babe americance”, cum spune nea’ Mihălţan râzând. Faptul că nu cunoştea limba nu l-a încurcat prea tare. “În fabrica în care am lucrat erau mulţi străini: români, ruşi, mexicani. Eram împărţiţi în echipe în funcţie de naţionalitate. Eu lucram în echipa de români, iar şeful de echipă era tot român. Aşa că nu a fost o problemă că nu ştiam engleză”, spune bărbatul.

În cinci ani, cetăţean american

Cu toate acestea, firea sa ambiţioasă şi perseverentă l-a îndemnat să se înscrie la cursuri de limbă, care i-au fost de mare ajutor cinci ani mai târziu, când a dat testul pentru a obţine cetăţenia. Da, oricât de surprinzător ar părea, soţii Mihălţan au avut nevoie de numai cinci ani pentru a deveni americani cu acte în regulă. “Am obţinut cetăţenia destul de repede, în cinci ani, dar perioada aceea a fost foarte grea. Lucram, mergeam la cursuri de limbă, învăţam pentru examen. Era aşa obositor, că uneori adormeam cu capul pe masă, dar a meritat”, rememorează Nelu Mihălţan eforturile pe care le-a făcut în America.

Pensionar de două ori

Prima dată, bărbatul a devenit pensionar în România, când a împlinit vârsta legală pentru pensionare din ţară. “Am avut 37 de ani lucraţi în România. Pensia românească mi-o lua copilul. A folosit-o el, că aici parcă niciodată nu îţi ajung banii”. În America, a muncit încă zece ani, în care a câştigat cât în cei 37 de ani lucraţi în ţară. “Primul salariu american a fost de 1.700 de dolari. Şi acum îmi amintesc ce bucurie am simţit când m-am văzut cu banii în mână. Am uitat că-i greu, am uitat dorul de casă…”, mărturiseşte bărbatul. Destinaţia principală a câştigurilor soţilor Mihălţan a fost, însă, tot România. “Am trimis bani la copil, să-şi facă o afacere, un viitor. De-asta am plecat, în primul rând, să-l putem ajuta pe el. Pe lângă asta, am scăpat şi noi de grija zilei de mâine”, declară bărbatul. După pensionarea din America, la vârsta de 66 de ani, soţii Mihălţan au simţit că şi-au îndeplinit obiectivele acolo şi, în ultimul an, au stat mai mult prin Hunedoara. Nelu Mihălţan spune că intenţionează să se întoarcă numai dacă fiul său şi familia lui vor primi viză pentru întregirea familiei şi vor pleca, în cazul acesta cu toţii.

America şi “elixirul tinereţii”

Între timp, bărbatul şi soţia sa se bucură de o perioadă tihnită în oraşul care le este “acasă”. Nelu Mihălţan a rămas o persoană activă: se implică în rezolvarea cazurilor sociale, se întâlneşte cu prietenii săi vechi la câte o cafea şi se bucură de viaţă cu o energie şi un optimism total neobişnuit pentru hunedorenii de vârsta lui. “America mi-a schimbat modul de a privi viaţa. Faptul că, la 55 de ani, m-au luat ca pe un om tânăr şi util a fost foarte important pentru mine, m-a întinerit. Acum nu mă gândesc la bătrâneţe, ci mă bucur de viaţă”, spune el cu zâmbetul pe buze. Împlinirea “visului american” reprezintă pentru Mihălţan marea victorie a vieţii sale. Bărbatul nu ratează nicio ocazie să spună plin de recunoştinţă că mai mult decât meritul lui a fost contribuţia lui “Ăl’ de Sus”. Singurul regret al bărbatului este că, aflaţi la mii de kilometri distanţă, el şi soţia sa au pierdut cei mai frumoşi ani ai nepoţilor lor, copilăria. Au lăsat la plecare nişte bebeluşi şi au găsit la întoarcere nişte adolescenţi, de care le-a luat ceva timp să se apropie.