Mistere, istorii stranii, legende, poveşti înfiorătoare, tradiţii inedite – turiştii se dau în vânt după locuri populate de mituri şi păţanii uimitoare. Într-un timp în care literatura pentru tineri abundă de fiinţe precum vampiri, vârcolaci, zâne şi vrăjitori, România şi judeţul au ce oferi amatorilor de vânătoare de fantome.
Deşi este cercetat şi vizitat intens, Castelul Corvinilor îşi face simţit aerul misterios, mai ales în nopţile cu lună plină
“Acest ghid se adresează călătorilor de toate vârstele, români sau străini […]. El îşi va atinge menirea dacă îl voi zări vreodată într-un rucsac, într-un buzunar sau, uitat, pe bancheta vreunui automobil. Folosiţi-l din plin!”, ne îndeamnă ziaristul Cristian Cocea în cartea lui dedicată României mai puţin cunoscute sau României altfel prezentată. În partea rezervată Transilvaniei, judeţul Hunedoara este bine descris. Cristian Cocea încearcă în primul rând să dezvăluie misterele din jurul Sarmizegetusei. Fix la pagina 200, scrie mare: “Grădiştea Muncelului, Judeţul Hunedoara, Soarele de andezit al Sarmizegetusei”.
Nu se putea, de altfel, ca prima capitală a neamului să lipsească dintr-un asemenea ghid, cu atât mai mult cu cât arheologii sunt departe de a-i fi desluşit locului toate semnele de întrebare: “Unul dintre cele mai misterioase locuri din ţara noastră, capabil să emoţioneze călătorul, purtându-l într-o lume apusă, este, fără îndoială, sanctuarul dacic de la Grădiştea Muncelului”.
Autorul descrie murus dacicus, celebrul zid dacic, vorbeşte despre căile de acces, despre Costeşti-Cetăţuie şi apoi Regia: “Sanctuarele şi construcţiile de la Grădiştea Muncelului dovedesc că preoţii dacilor ajunseseră să deţină cunoştinţe sofisticate în domeniul astronomiei, tehnologiei şi medicinii […]. Uimiţi de cele văzute, vă veţi odihni pe unul din blocurile de piatră ale cetăţii şi vă veţi întreba cine au fost, de fapt, aceşti daci, capabili de asemenea monumente. Nu cumva, în adâncurile istoriei, moştenim cunoştinţele unei civilizaţii despre care nu învăţăm în manuale? Şi de ce munţii noştri sunt plini de stânci uriaşe, amintind figuri umane, ca nişte uriaşe monumente megalitice?”.
Arheologii recunosc că încă nu au desluşit nici cinci la sută din misterele Sarmizegetusei Regia, iar Soarele de andezit este unul dintre ele
Autorul scrie despre o aşezare cu 30 de terase, însă datele obţinute recent de arheologi prin tehnologie militară, cu ajutorul unui avion care a “scanat” muntele, scot la iveală un sit care are şase kilometri lungime pe ax şi se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan. La Sarmizegetusa Regia, dacii şi-au construit pe culmile munţilor, tăiată în piatră, o aşezare imensă pentru acele timpuri. În urmă cu 2.000 de ani, locul arăta cu totul altfel: dacă urcaţi cu maşina, pe drumul judeţean către Regia, întâlniţi un pod unde se bifurcă două ape – acolo începea de fapt cartierul civil al dacilor. Aşezarea Sarmizegetusa Regia ajunge până în locul în care azi se văd urmele cetăţii şi ale incintei sacre, spaţiu de unde aşezarea se continua în sus cu cartierul civil din vest. În total, sunt circa – atenţie! – 260 de terase antropogene. Nu uitaţi că au fost amenajate în antichitate şi arheologii susţin că sunt comparabile cu terasele de la Machu Picchu. O privelişte greu de imaginat pentru turistul care acum vede în acele locuri doar zeci de hectare de pădure.
Călătorie prin timp şi mister
Autorul “Ghidului…” îşi îndreaptă apoi atenţia asupra Tării Haţegului şi recomandă turiştilor o oprire la Biserica din Densuş, “unul dintre cele mai misterioase monumente româneşti” care “pare mai degrabă un templu roman sau un mausoleu”. Apoi este descrisă Ulpia Traiana Sarmizegetusa, “unde găsiţi un spectaculos amfiteatru, cu o capacitate de 5.000 de spectatori”, şi zona Cetăţii Colţ: “În cartea «Pe urmele lui Jules Verne în România», autorul Simion Săveanu emite ipoteza că, între 1882 şi 1884, cunoscutul autor francez ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Muller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care ar fi devenit sursă de inspiraţie pentru romanul “Castelul din Carpaţi”. Castelul Corvinilor nu putea să lipsească din colecţia de locuri misterioase: “Un castel cu nimic mai prejos decât cele de pe Valea Loarei!
Biserica de la Densuş, o construcţie total atipică ce încă dă naştere la fel de fel de variante ale istoricilor
Este cetatea lui Ion Huniade şi a Corvineştilor de mai târziu…[…]. Ioan Huniade a clădit castelul de la Hunedoara pe un ţanc de munte, ca loc de refugiu, folosind o construcţie anterioară de secol XlV. Lăsaţi maşina în parcarea din faţa castelului şi urcaţi pe jos, cale de câteva sute de metri, până la podul de lemn de peste pârâul Zlaşti, astfel încât să vă obişnuiţi ochii cu silueta masivă a clădirii”.
Animalele ciudate din Ţara Haţegului
Sunt şi multe alte locuri pline de mistere adăpostite de judeţul Hunedoara. Oamenii Ţării Haţegului vorbesc de sute de ani despre uriaşi: bătrânii povestesc cum primăvara apele dezgroapă în maluri oase mari în jurul cărora s-au ţesut poveşti. Şi, cum orice poveste are sâmburele ei de înţelepciune şi adevăr, acum 100 de ani, moşierul locurilor, baronul Franz Nopcsa, a cercetat plin de curiozitate oasele de uriaşi de care tot vorbeau ţăranii: şi-a dat seama că oasele erau ale unor dinozauri. Plecat pe firul legendei, Nopcsa a descoperit adevărul şi de atunci generaţii de cercetători se tot perindă prin zonă în căutarea preţioaselor fosile ale unor exemplare ciudate, vestiţii balauri din basmele româneşti. În urmă cu 100 – 200 de milioane de ani, Ţara Haţegului era cu totul altfel: undeva, în timpul unei ploi, peste “creşa” dinozaurilor s-a prăvălit un mal de pământ, puii s-au sufocat şi nu au mai putut să iasă din ou. Mâlul care i-a acoperit atunci i-a ferit de descompunere, iar ouăle cu pui s-au transformat în fosile. Cercetătorii de la Facultatea de Geologie din Bucureşti au descoperit că dinozaurii de aici erau pitici, mici în comparaţie cu alţi dinozauri cu dimensiuni impresionante.
Pe vremea lor, Ţara Haţegului nu era o depresiune înconjurată de munţi, ci o insulă înconjurată de ape calde şi apărată de bariere de corali. Dinozaurii de aici aveau mai puţină hrană decât alţii şi de aceea erau mai mici. Dinozaurii au apărut acum 230 de milioane de ani şi au dispărut brusc, în urmă cu 65 de milioane de ani. Cei erbivori aveau dimensiuni uriaşe: un Brachiosaurus avea 22 de metri lungime şi avea înălţimea unui bloc cu patru etaje. În Ţara Haţegului, erau “minusculi”, adică nu atingeau decât o lungime de vreo 8-9 metri. Carnivorii erau mai mici decât rudele vegetariene: fiorosul Tyrannosaurus Rex măsura şase metri în înălţime, însă la Haţeg rudele sale nu erau mai mari de un metru. Existau şi zburătoare gigant: Pterozaurii, care aduc cu liliecii din zilele noastre, aveau aripi de piele şi dimensiunea unui avion ceva mai mic. Un exemplar cu deschiderea aripilor de trei metri a fost descoperit în Ţara Haţegului. Avea scheletul umplut cu aer şi de aceea animalul era foarte uşor. Aşa a ajuns Ţara Haţegului primul geoparc din România, recunoscut în Europa şi printre specialiştii în oase din întreaga lume. Pentru ca misterul să sporească, o fosilă găsită în vara anului 2011 dă peste cap teoria că în zonă ar fi trăit doar dinozauri pitici.
Amănuntele despre specie nu au fost date publicităţii de specialişti, dar se cunosc totuşi câteva date: “micuţul” avea o lungime de 20 de metri, cântărea mai bine de 15 tone şi face parte din grupul sauropozilor, consideraţi cei mai mari dinozauri care au străbătut pământul. Se ştie deocamdată că omoplatul găsit în zonă aparţine celui mai mare dinozaur descoperit până acum în Cretacicul European. Aşa că, încet-încet, mitul dinozaurilor pitici se destramă, datorită acestei piese unice. Rămâne de văzut ce explicaţii vor găsi paleontologii.
Florile de gheaţă ale Retezatului
Dinozaurii nu sunt singurul “mister” al Ţării Haţegului. Mai întâlnim aici şi plantele carnivore din Mlaştina Peşteana: “Drosera rotundifolia”, pe numele popular “Roua cerului” îşi capturează victimele cu ajutorul unei substanţe lipicioase de pe petale. Nu vă speriaţi, “fioroasa” carnivoră preferă muştele şi nu face victime umane. La poalele Retezatului, printre relicvele care au supravieţuit din perioada glaciară avem şi narcisele, “vedetele” fânaţelor din Sălaşu de Sus. Mai tinere decât dinozaurii, delicatele flori au numai vreo… 12.000 de ani, motiv pentru care iubitorii naturii cer păstrarea lor şi nu devalizarea locului la fiecare sărbătoare populară. Relieful zonei a îngăduit păstrarea la poalele Retezatului a unor specii atât de vechi. Geologii vorbesc despre un “efect de frigider”: apele reci din subteran, care se strâng în munte şi coboară din Retezat, se strecoară în adânc printre bolovanii de granit. Temperatura lor scăzută răceşte solul dinspre interior spre exterior, spre suprafaţă. Lucru care “minte” narcisele şi le face să se simtă precum în vremea glaciaţiunii. Izvoarele reci au păstrat aici o zonă relictă, o poveste aparte a pământului şoptită oamenilor de frumuseţea sălbatică a fânaţelor. Pentru ţărani, narcisă este un semn al statorniciei primăverii: la sate, când apar florile plantei, oamenii ştiu că vremea rea nu se mai întoarce. Narcisa devine, astfel, floarea care vesteşte venirea timpurilor bune, simbol legat şi de forma sa de trompetă.
Specialiştii în limbajul florilor o asociază, tot datorită formei de trompetă, cu momentul Învierii, mai ales că floarea apare în preajma sărbătorilor de Paşte, anunţând parcă an de an moartea şi învierea lui Iisus. Floarea albă cu mijloc de soare, nasul tivit grijit cu roşu şi miros îmbătător, pare fragilă, dar bulbul este o “forţă”. Acesta conţine substanţe narcotice, alcaloizii numiţi narcisină şi narcopoetină, care provoacă hipotensiune şi induc starea de somnolenţă. Până şi numele florii vine din grecescul “narke”, cuvânt care se poate traduce prin “somn profund”, sau narcotic.
Cea mai cunoscută legendă a narcisei vine din mitologia elenă şi o leagă de tânărul grec Narcis, simbolul iubirii de sine. Narcisa era folosită şi ca plantă magică în vrăjile de chemare a dragostei din vechea Europă. Câteva secole mai târziu, ştiinţa a demonstrat că bulbii de narcisă sunt otrăvitori şi conţin substanţe somnifere periculoase, folosite în schimb în antichitate de soldaţii romani răniţi pentru a muri fără dureri. Se spune că fiecare legionar ar fi purtat cu el câţiva bulbi, pe care, dacă nu mai exista nici o şansă de supravieţuire, îi mânca pentru a muri demn: bulbii narciselor le dădeau un somn greu şi o moarte uşoară. Legendele româneşti spun că narcisele sălbatice înfloresc primăvara în poieni în cinstea luptătorilor căzuţi acolo în bătălii…
Castrul unicat din Cigmău
Pe vechiul drum al ţării, drumul care odinioară lega Sarmizegetusa de Apulum (Alba Iulia) – Potaissa (Turda) – Napoca, după cucerirea Daciei, romanii au construit un castru unicat. Ruinele se află în apropierea vechii localităţi Germisara, actualul oraş Geoagiu, de fapt, la Cigmău, localitatea natală a lui Ion Budai-Deleanu, autorul celebrei “Ţiganiade”. Găsiţi situl arheologic între localităţile Cigmău şi Geoagiu, pe malul drept al râului Mureş, la aproximativ opt kilometri de Complexul termal Germisara. În antichitate, aşezarea Germisara adăpostea atât complexul termal, cât şi aşezarea civilă şi castrul militar. Arheologii sunt siguri că au descoperit aici o construcţie inedită: castrul Cigmău – Germisara este clădit pe o culme şi urmăreşte întocmai forma accidentată a terenului, cu totul diferit faţă de restul castrelor militare romane, care au formă rectangulară: “Avem aici ceva cu totul diferit de celelalte castre descoperite pe teritoriul Daciei romane care sunt de formă pătrată”, spune Adriana Pescaru, cercetătorul care a studiat timp de câţiva ani şantierul Cigmău – Germisara. Construcţia era deosebit de importantă pentru strămoşi: apăra vechiul drum imperial care unea capitala Daciei romane, Ulpia Traiana, şi castrul militar de la Micia (Veţel) de al doilea oraş ca importanţă al provinciei, Apulum (Alba Iulia), dar păzea şi exploatările de aur din Munţii Apuseni. Forma deosebită a castrului ar putea fi dovada importanţei pe care atât dacii, cât şi romanii o acordau exploatării aurului din minele din zona Zlatna şi Roşia Montană. Castrul adăpostea o unitate de infanterie de origine britanică, “Numerus Singulariorum Britannicianorum”, unitate care făcea parte din trupele auxiliare ale armatei romane. Descoperit în secolul al XlX-lea datorită materialelor arheologice găsite pe platou, castrul este cercetat sistematic din anul 2000.
Ardeu, locuinţa urieşilor
“La Raiu”, locul de la marginea satului Ardeu
Ardeu este ultima “staţie” păzită de strămoşi de pe drumul către cămările de aur ale Apusenilor: “Cetăţuia” este la zeci de kilometri de castrul de la Cigmău. Din culmea unde dacii şi-au durat cetate şi au apărat-o chiar dacă Regia căzuse, în vale, se zăresc culmile Şureanului, iar “la deal” privirea se opreşte pe colţii albi ai stâncilor cărora şi astăzi ţăranii le spun “La Raiu”. La poalele dealului, pe prima terasă, localnicii spun că se ascunde mormântul unui urieş care aşteaptă să vadă încă lumina descoperirii. Odinioară localitate importantă pe harta strămoşilor, Ardeu a rămas un sat mic de munte, unde bătrânii spun poveşti din minele de aur, te îndreaptă către fostele guri ale băilor şi îşi zic unul altuia sau oricui vrea să asculte legendele lor cu urieşi sau cu comori fabuloase.
Până şi cetatea de aici este diferită de semenele ei declarate monumente UNESCO: Ardeul nu are ziduri din blocuri masive, pentru că se foloseşte aici o tehnică diferită. Ruinele indică folosirea pietrei locale, o rocă foarte dură, fasonată sumar, completată cu o structură lemnoasă din care au rezultat ziduri groase de circa doi metri şi înalte probabil de şase – şapte metri. Turiştii care intră pe drumul Balşei, sus, către Ardeu, pot asculta legendele despre “carul cu boii de aur” sau despre “urieşii” care au trăit pe vremuri prin aceste părţi.
Ba chiar a existat un bătrân electrician, martor la descoperirea unui craniu imens. Se numea Aurel a lu’ Iosâv, s-a stins înainte de a apuca 80 de ani, dar a reuşit să-şi spună povestea de pe vremea când, în anii ‘70, trebuiau să monteze un stâlp pentru reţeaua electrică de la cariera din apropiere: “Era o găvălie de cap de om de două ori cât unul obişnuit, era cât o coşarcă. Cred că o fi fost acolo şi restul de oase, da nu ne-am uitat, l-am îngropat la loc după ce am pus stâlpul. Nu ştiu dacă l-or căuta ce-or mai găsi din el, că şi atunci era putrezit de arăta ca o coajă de dovleac. De speriat nu ne-am speriat, că oase am mai văzut noi, da’ or venit tăţi din carieră să-l vadă că era pogan capu’”. Poveşti cu urieşi ştiu însă aproape toţi locuitorii Ardeului: se vorbeşte că uriaşii din Ardeu fugeau peste deal, la neamurile din Munţii Orăştiei să ceară sita de cernut când îşi făceau pâine. “Să zice că faceau numai tri paşi până la Orăştie şi îs trizăci de kilometri până acolo, bag samă că erau lungi rău în picioare”. Alţii ştiu că urieşii erau puşi de regi la paza comorilor şi făceau de strajă la intrarea într-o peşteră zidită unde sunt ascunse carele cu boi de aur. Unii pot să jure că acum câteva sute de ani, urieşii încă puteau fi văzuţi prin aceste locuri: strămoşi de-ai lor i-ar fi văzut şi chiar ar fi vorbit cu ei: o stră-străbunică, când era copilă, a ajuns cu toată familia în poala unei fete de urieş care i-a ridicat în fusta sumeţită şi i-a arătat maică-sii, care i-ar fi zis: “Lasă-i jos, să nu-i sminteşti cumva. Ăştia, mamă, îs viermii pământului”.
Ghidul României Misterioase
“Locuri stranii, construcţii enigmatice, poveşti istorice, legende şi societăţi secrete, în aproape 300 de pagini care se citesc cu sufletul la gură” – aşa se recomandă volumul. Autorul, Cristian Cocea, este jurnalist, iar abilităţile căpătate în urma practicării acestei meserii i-au arătat foarte clar ce place publicului şi ce lipseşte de pe piaţă.
“Ghidul României Misterioase” a ajuns astfel la cea de-a doua ediţie şi este realizată în condiţii grafice deosebite, cu fotografii, date consistente şi explicaţii excelente pentru cei care vor să cunoască piese dintr-o altfel de ţară. Ruine ale civilizaţiilor străvechi, pământuri pline de legende şi colţuri unde puteţi dibui istorii ale societăţilor secrete – toate se dezvăluie turistului amator de poteci mai puţin umblate, dar şi celor care vor să caute ineditul acolo unde călătorul de rând vede doar obişnuitul. Autorul iscodeşte misterele din patrimoniul cultural al României şi le notează în paginile cărţii după regiunile istorice:
“Această carte s-a născut dintr-o dublă mirare. La început a fost uimirea că noi, românii, ştim mai multe lucruri despre locuri de aiurea decât despre ţara noastră. Sub influenţa oglinzii magice a televizorului, gata să ne transporte în Insulele Galapogos, am uitat de Insula Şerpilor. (…
România este o ţară extrem de diversă, care are de toate de la Dumnezeu – munte, mare, deltă, fiecare cu frumuseţile sale. Are şi oameni – amestecul de civilizaţii şi etnii o face atât de spectaculoasă, încât se naşte cea de-a doua mirare: cum nu vedem minunile de lângă casă, cum putem să le lăsăm în paragină, cu o supremă indiferenţă?”.
