Editorial: Libertate

A început un nou an şcolar, cu emoţii de partea elevilor şi cu îngrijorare – ori cu nepăsare – de cealaltă parte. Incapabilă de a exploata resursele uriaşe ale tinerilor, foamea lor de nou, de aventură, creativitatea lor, şcoala românească încă mai şlefuieşte mii de inadaptaţi. Oameni care nu au CE şi nici UNDE căuta pe piaţa muncii. Manualele sunt pline de informaţii pe care mulţi dintre elevi nu le vor reţine sau folosi niciodată.

Nu poţi să te pricepi la fel de bine la 15 materii diferite. Omeneşte vorbind, e aproape imposibil să ai asemenea abilităţi. De aceea, uneori, creativitatea şi talentul acestor copii minunaţi rămân latente sau mor odată cu trecerea anilor. Pentru că nu există mai multe materii opţionale care să le permită o dezvoltare reală, în domeniul în care sunt înzestraţi cel mai bine. Nu mă înţelegeţi greşit. Am cunoscut mulţi profesori “de nota 10”, care şi-au făcut cu adevărat datoria şi-au mai adăugat şi ceva în plus. Ore suplimentare, meditaţii gratuite, voluntariat… doar pentru ca elevii lor să ajungă la un rost în viaţă. În faţa acestor oameni, dar şi în faţa medicilor care, în ciuda unei munci care le consumă energia şi viaţa, nu iau şpagă, ci îşi respectă jurământul şi pacienţii, a jurnaliştilor care respectă deontologia, în faţa infirmierelor, a femeilor de serviciu, a măturătorilor şi a celor mai “neimportante” persoane care îşi fac meseria şi datoria, îmi scot pălăria.

Un lucru zic că e clar: societatea funcţionează după un set de reguli şi legi, care ne fac viaţa mai uşoară. Şi care, în cele mai multe cazuri, chiar ar fi bine să fie respectate. Măcar atât. Una dintre ele este regulamentul de vizitare a cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia.

Indiferent ce vedetă eşti, din respect pentru propria istorie, ar trebui să înţelegi că în cadrul sitului nu poţi face ce vrei, chiar dacă intenţiile tale sunt nemaipomenite.

În ce priveşte sistemul de sănătate, au fost şi cazuri când unii dintre noi au intrat în spital cu o boală şi au ieşit cu alte două sau trei. Nu degeaba se spune: “Numai la tribunal şi la spital să nu ajungi!”. “Bucuria” asta, de a te îmbolnăvi şi mai tare acolo unde ar trebui să te însănătoşeşti, poartă un nume: “infecţii nosocomiale”. Şi asta n-ar fi nimic, dacă n-ai fi pompat în sistemul asigurărilor de sănătate milioane pentru asigurări medicale. Un exemplu: cu toţii am folosit, cel puţin o dată în viaţă, sertarul unei noptiere “răpănoase” din unele spitale, de pe care am putut colecta, cu uşurinţă, o sumedenie de bacterii sau virusuri.

Cineva ar fi trebuit să le frece şi să le cureţe până când “coaja” lor de vopsea sărită ar fi căpătat luciu. N-a făcut-o nimeni. Motivul? Greu de înţeles, într-o instituţie care ar trebui să sclipească de curăţenie. Situaţia asta m-a dus la povestea şoarecelui mort din stupul de albine, izolat imediat de sanitarele roiului. Pentru că în joc era supravieţuirea şi viitorul întregii familii. Istoria asta o ştim cu toţii. Nu vrem însă să vedem că, în calitate de “custozi” ai acestei planete care ne este casă, ne fac de râs până şi insectele zburătoare cele mai neînsemnate. Nu ne pasă.

Şi, mai ales, nu înţelegem un lucru. Că, aşa mulţi ori puţini cum suntem, noi ăştia 400.000 de hunedoreni, 20 de milioane de români, ori şapte miliarde de oameni pe-un fir de praf numit Terra, între miliarde de galaxii, suntem o familie. Şi, pe principiul “efectului fluture” sau al relaţiei acţiune-reacţiune, un eveniment negativ ignorat la un moment dat ne va afecta pe fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu. De aceea, fie că este vorba despre victimele neglijenţei din spitale, ale nepăsării din sistemul de învăţământ sau ale corupţiei din administraţie, fie că este vorba despre copii mutilaţi de câinii vagabonzi şi chiar despre comunitarii iubiţi doar în teorie (pentru că rareori “iubitorii” lor sunt responsabili în ce-i priveşte), ar trebui să luăm atitudine. Nu neapărat să urlăm, nu să ţipăm, nu să ieşim în stradă. Ci doar să ne facem cu datoria ca la carte. Fiecare dintre noi.

Da, ştiu: e greu! Suntem oameni şi suntem supuşi erorii. Iar când, în prima zi de şcoală, afli că Bodgănel al tău, tocmai ce a fost exclus din clasa “de elită”, ca să-i facă loc lui Mihăiţă, care e Cineva în oraş, pentru că are părinţi “mai importanţi”, îţi cam vine să dai cu datoria de pământ. Nu stă în “setările” noastre să funcţionăm perfect şi rectiliniu. A rămâne vertical pentru noi, oamenii, este, cu adevărat, o alegere. Uneori dificilă.

Şi, la fel de adevărat e că, de la naşterea şi până la dispariţia ei, şi fiinţa umană trăieşte acel ceva care aduce bine de tot cu destinul tragic al câinelui în lanţ. Tocmai de aceea, a alege verticalitatea, mai ales atunci când eşti permanent agresat şi călcat în picioare, este un semn de nobleţe. Şi de libertate. După care, neputincioşi, tânjim cu toţii.