Septembrie, poarta spre casa toamnei

“Septemvre este răcoare, / După brumă dă şi soare / Dar el nu prea încălzeşte, / Pielea o cam înurzică / Şi rău o înfurnică, / Musca d-abia zbârnâieşte, / Ea ca vara nu ciupeşte. / Puricele stă, nu pişcă, / Lesne-l prinzi dacă te muşcă!” – zice un străvechi cântec popular. Pentru ţăran, odata cu septembrie, vine anotimpul roadelor, în timp ce orăşenii strâng bani pentru zilele recoltei, iar copiii reiau socotelile în şcoli.

În acest final de septembrie, codrul va începe să se lepede de haina sa de vară, iar cele mai spectaculoase imagini pot fi surprinse, de regulă, la început de octombrie

Mai presus de toate, toamna este timpul cifrelor: matematica agricolă adună bucatele şi umple hambarele. Anotimpul debutează în calendarul popular cu sărbătoarea lui Simion Stâlpnicul, iar vremea din ziua sfântului, de 1 septembrie, stă de strajă întregii perioade: “Dacă este Sfântul Simion posomorât, toamna e rea şi n-au chip oamenii să-şi strângă pânile”, scrie Irina Nicolau, în „Ghidul sărbătorilor româneşti”, despre această zi: „Până în secolul al XVIII-lea, această dată însemna începutul anului pentru biserică şi pentru cancelarie în Ţările Româneşti. Se crede că Sfântul susţine stâlpii ce sprijină pământul. Oamenii încearcă să afle cum va fi vremea, «ghicind» după viermii din mere. Cum e vremea acum, aşa va fi tot anul. Deşi e zi de sărbătoare, se lucrează!”. Pentru curioşii de azi, etnologul nu dă alte date, pe care le găsim însă la Tudor Pamfile, în volumul „Sărbătorile la români”: „Felul cum va fi vremea peste an se poate afla şi după viermele care, de obicei, se află în merele sau gogoaşele de stejar. În acestea, «cine ştie să caute în ziua de Sfântul Simion, e ca şi cum ar căuta în zodie». Dacă viermele va fi cu aripi, anul va fi potrivit în roade. Dacă aripile nu-i vor fi crescute, încă anul viitor va fi bogat în roade”. Alt etnolog, de această dată hunedorean, Marcel Lapteş spune: „Calendarul popular avea o zi de început pentru fiecare anotimp, sigură, acceptată de întreg satul tradiţional, care nu coincide cu structura calendarului astronomic şi se bazează pe anumite semne ale naturii cosmice ce-i oferă o unitate ciclică, dar şi o tainică înţelegere a mersului timpului”.

Drumul către ziua crucii

Numele lunii septembrie vine de la cuvântul latinesc “septem”, adică “şapte”, pentru că luna septembrie era a şaptea lună în calendarul roman, în timp ce grecii o numeau “boedromion”, iar ţăranii îi ziceau răpciune, vinimeriu, viniceriu, viniţel, pentru că este luna vinului. O altă denumire era “cumpănar”, din cauză că în acest interval de timp, la echinocţiul de toamnă, din 23 septembrie, ziua este egală cu noaptea şi pentru că „mult timp soarele stă în cumpănă neştiind încotro să o apuce”. Etnologii cred că trecerea de la vară la toamnă păstrează, în calendarul popular, şi amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Muma, peste care întemeietorii creştinişmului au suprapus moartea (Adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria. Să nu uităm că, dacă pe 15 august se sărbătoreşte Adomirea Maicii Domnului, pe 8 septembrie avem în calendare Naşterea Fecioarei Maria. “Calendaristic, Sfânta Maria Mică înseamnă sfârşitul verii. Oamenii nu mai poartă de acum înainte pălării, căci vremea începe să se strice”, notează Irina Nicolau. Departe, în negura vremurilor, ţăranii sărbătoreau un sfânt ciudat în patru septembrie – “Ziua Mucenicului Vavila”, numit astfel după ce toată viaţa şi-ar fi petrecut-o doar în pădure cu dobitoace, motiv pentru care ar fi avut trupul plin de păr. În alte locuri, oamenii marcau în şase septembrie “Ciuda lui Arhanghel”, care ar fi numele nevestei Arhanghelului Mihail, pe care acesta ar fi lăsat-o “din pricina traiului rău, aici, în această zi, iar el a fugit atâtea săptămâni, până s-a oprit la opt noiembrie”, a descoperit Tudor Pamfile. Şi totuşi, Ziua Crucii, care cade pe 14 septembrie, era şi este cea mai importantă sărbătoare din calendarul autumnal. Ţăranii cred că acum pământul se închide, trece spre iarnă şi ia în adâncurile sale toate insectele, târâtoarele şi vegetale care au prins fiinţă primăvara.

Ziua magică a pământului

Tudor Pamfile explică importanţa zilei: “Crucea este arma cea mai puternică a Domnului Hristos şi a omului. Prin cruce s-a sfinţit, s-a blagoslovit pământul când diavolul a dus pe Dumnezeu în cele patru părţi ale noului pământ, cu gând să-l arunce în apa cea fără de sfârşit; prin cruce s-a sfinţit cerul, prin crucea ferestrei s-a sfinţit casa […] prin cruce se sfinţeşte în fiecare zi omul, făcându-şi semnul ei”. Marcel Lapteş povesteşte că în această zi este interzis consumul unor alimente care poartă semnul crucii, precum ceapa, usturoiul, nuca, pepenele şi peştele. În această zi se spune că şerpii “se adună la aluniş, pentru a face piatra cea scumpă, tămăduitoare de multe boli”, iar cei care au muşcat oameni nu pot intra în pământ pentru că “au păcătuit”. De acum şi până la ziua de Sfântul Gheorghe, şerpii nu se mai arată. Până şi florile pot vorbi acum când plâng pentru că se usucă. “De ziua Crucii, plantele pălesc. Rămân verzi numai cele necurate. Se culeg plante de leac”, explică Irina Nicolau. “De muncit, nu se munceşte nimic şi fiecare este dator să meargă la biserică, ducând colive şi poame pentru sufletele celor răposaţi”, scrie Tudor Pamfile. Creştinii obişnuiesc să ţină post, unii chiar post negru. Se duc la biserică tot soiul de frunze şi ierburi, care se pun în jurul Sfintei Cruci, cine reuşeşte să găsească părţi sau bucăţi din acestea le poate folosi pentru durerea de cap şi de dinţi, iar cu busuios se afumă bolnavii de friguri. Plantele culese în această zi au proprietăţi magice – Tudor Pamfile crede că: mătrăguna, năvalnicul şi alte ierburi sunt bune pentru făcut de dragoste”. Florile strânse acum şi aşezate la streaşina casei apără locuinţa de trăsnete şi tunete. După această mare sărbătoare, începe culesul viilor. Porunca este ca ţăranii să lase în vie “strugurele lui Dumnezeu”, adică ciorchinii de pe ultimul butuc al viei, boabe care nu se culeg, ci rămân ca ofrandă lui Dumnezeu sau păsărilor.

“Ţâr-nainte, ţâr-napoi”

Pentru următoarea oprire în calendarul popular, poposim în ziua de 23 septembrie – Zămislirea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, sau, ştiinţific, Echinocţiul de toamnă, echilibrul între Lumină şi întuneric, numit în popor “ţâr -nainte, ţâr-napoi”. O vreme, crede Marcel Lapteş, când toamna este păcălită şi când ţăranii ştiu că pot avea o dimineaţă cu brumă, urmată de o zi spendidă şi călduroasă. Următoarea zi, serbăm “teclelele” care “Sunt păzite cu grijă pentru că sunt rele de lupi. Cui lucrează de Tecle îi mănâncă lupii berbecii. În unele locuri sărbătoarea ţine trei zile şi se numeşte Berbecari. Cel mai primejdios în aceste zile este să umbli cu obiecte ascuţite. Se ţine ca să te păzeşti de foc, cumpănă, năpastă, Ducă-se pe pustii”, scrie Irina Nicolau. În aceste zile de 26, 27 şi 28 septembrie nu se coase, nu se împunge, nu se dă nimic cu împrumut, nu se merge la moară, nu se mătură şi, mai ales, nu se împrumută foc vecinilor. În septembrie debutează la ţară activităţile specifice toamnei: se seamănă cerealele, se ară câmpurile, se strâng recoltele. Demult, când vremea era mai “aşezată”, zic sătenii, timpul dintre cele două Sântămării era considerat numai bun pentru semănăturile de toamnă. “Raportată la vârstele omului, «toamna vieţii» este simbolul bărbăţiei şi al evaluării existenţei umane. Din punct de vedere calendaristic, toamna reprezintă anotimpul strângerii roadelor bogate, iar ca alegorie universală ea simbolizează lumina crepusculară a ultimelor bucurii (scrutate de presimţirile morţii), dar şi a beneficiilor şi bucuriilor vieţii. […] În cercul zodiacului, toamna este reprezentată de Cumpănă sau Balanţă (pentru luna septembrie, care reprezintă echinocţiul de toamnă), Scorpie sau Scorpion (pentru luna octombrie, când natura se metamorfozează în întuneric şi pământul e invadat de boli) şi Săgetător (pentru luna noiembrie, când începe vânatul)”, scrie Vasile Pistolea în “Anotimpurile anului”.