Doi copii nevoiaşi din Hunedoara au terminat şcoala, anul trecut, cu nota zece pe linie. Scurta lor poveste de viaţă nu este una veselă: părinţi divorţaţi, şomeri, facturi neachitate…. Cu toate acestea, băieţii doamnei Macarie zâmbesc, fac planuri de carieră şi pot fi adevărate modele pentru copiii de bani gata.
Marian şi Luci locuiesc într-un apartament sărăcăcios, fără gaz, fără cablu TV şi, în curând, fără curent electric, dar, totuşi, continuă să meargă la şcoală şi să înveţe bine, în speranţa că, o dată şi-o dată, vor avea un trai mai bun
După câte a îndurat la viaţa ei, nici nu e de mirare că Mariana Macarie a încărunţit înainte de vreme. Boală, un divorţ, statul vreme de câteva luni bune în adăpostul oraşului şi probleme familiale despre care nu vrea să vorbească şi nici să-şi mai aducă aminte. Cu toate acestea, a reuşit să crească doi copii, care ar putea fi un exemplu pentru mulţi băieţi de aceeaşi vârstă cu ei, copii din familii care le pun totul pe tavă. Opt ani – Marin Ioan (pe care toată lumea îl ştie drept Marinică) şi nouă ani – Lucian Vasile, zis Luci. Familia trăieşte doar din alocaţiile lor. 42 de lei pe lună de fiecare, plus indemnizaţia pentru susţinerea familiei: 130 de lei, de la Asistenţa Socială.
Averea familiei: doar strictul necesar
Locuiesc, cu toţii, în spatele unei uşi metalice care a înlocuit vechea uşă a apartamentului cu trei camere. Un hol sărăcăcios, cu un fotoliu vechi, acoperit cu o cuvertură, şi un raft din plastic, pentru câteva perechi de adidaşi. Doar atât te întâmpină la intrare. În restul apartamentului stăpânesc aceleaşi lipsuri, aceeaşi penurie. Doar mobila strict necesară, veche, vreo câteva obiecte de care nu te poţi lipsi, manualele copiilor şi rechizitele pe care le-au primit în urmă cu câteva zile de la deputatul Carmen Eleonora Hărău. Sunt fericiţi să-şi aducă sacoşele cu daruri şi să ţi le arate, ca pe prima lor recunoaştere adevărată: caiete dictando, de matematică, de biologie, câte un vocabular, acuarele, un penar şi creioane. Ca să le primească s-au dus până în centrul oraşului, la biroul doamnei Hărău şi i-au arătat carnetele de elev. „Foarte bine” de la un capăt la altul, cu numai două excepţii. Când a văzut asemenea rezultate la cei doi fraţi, doamna asta, care „face legi” şi pe care ei o mai văzuseră doar la televizor, a fost impresionată. Atunci a fost prima oară când şi-au dat seama că a învăţa bine, ar putea să însemne cu adevărat ceva. Că ar putea să aducă o schimbare în viaţa lor. Chiar dacă va dura ani până să ajungă la turnura aceea fericită, în care ei doi, Luci şi Marinică, cu mama şi tatăl lor, să aibă o viaţă îmbelşugată.
“Medicul” din adăpostul de noapte
Atunci a fost Luci convins că alegerea lui de a se face medic e una potrivită. Nici prea mult, nici prea puţin, numai cât să fie şi el cineva în oraşul lui. Să le dea medicamente oamenilor, să aibă mai mulţi bani şi lumea să-l aprecieze şi să-l iubească. S-a văzut cu ochii lui de copil în halat alb şi
şi-a închipuit cât de recunoscători aveau să fie pacienţii săi, după ce ar fi luat remediile prescrise de el pe un formular din acela cu rubrici multe, cu ştampilă şi cu tot dichisul. Mariana nu i-a tăiat niciodată aripile viselor. Se uită la el adusă de spate de durere şi zâmbeşte reţinut, în timp ce Luci se entuziasmează şi gesticulează larg, când vine vorba de cariera lui viitoare. Mama nu-i zice nici da, nici ba. Îi muştruluieşte, doar, cu severitate, când răspund altfel decât i-a învăţat. Când erau mai mici, după ce acasă au apărut problemele şi părinţii s-au despărţit, au stat pe unde au putut: mai întâi la bunicul, după aceea la o mătuşă, apoi la adăpostul de noapte. Era bine acolo: aveau casă şi masă gratuit şi, foarte important, aveau linişte. Mariana a continuat să-i ducă la grădiniţă şi la şcoală. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap să nu-i mai lase la şcoală, deşi ea avea de alergat la serviciu, la fabrica de pantofi, unde lucra ca „pregătitor în piele”. Şedea pe scaun şi lucra o lună întreagă pentru cel mult 800 de lei, dar era oarecum mulţumită. Avea cu cei să-i ţină pe cei doi.
Un necaz nu vine niciodată singur
Mariana Macarie îşi creşte cei doi copii cu doar 200 de lei pe lună şi ajutorul venit de la rude şi vecini
Până la urmă, din cauza bolii, a schimbat o fabrică de încălţăminte pe alta. Tumora duodenală pe care a operat-o la Cluj a indisponibilizat-o pentru mai multe luni. Zice că latexul i-a venit de hac: „Aveam latex şi în păr, şi în nas… Eram plină de latex. Şi medicii mi-au spus că nu a fost deloc bine pentru mine. Din când în când, ne mai schimbam între noi şi intram la alte operaţii: la înşiretat, la şters, la împachetat… Dar acum nu pot să mai lucrez deloc cu substanţe toxice. E vorba de sănătatea mea”, îndrăzneşte Mariana. În timp ce Luci povesteşte vesel vrute şi nevrute, iar mama răspunde resemnat la întrebări, Marinică, întins pe pat, le pândeşte fiecare cuvânt. Îşi adună tălpile cu palmele lui mici, îşi aşează cuminte bărbia pe genunchi, ca un căţel care aşteaptă comanda stăpânului. Din când în când, mai vine şi el cu câte o completare. Tocmai ce a uitat că mama l-a pus să închidă televizorul cu desene animate la care-o să se mai uite doar vreo două zile. Până le taie cablul. Acum aşteaptă curios să vadă ce o să se întâmple şi să afle ce mai e şi ăsta… „un interviu”. Nu seamănă deloc cu fratele lui. Nici măcar veri n-ai putea să spui că sunt, darămite fraţi! Un copil i-a spus lui Luci odată, când erau în faţa blocului, că Marinică nici n-ar fi fratele lui. Nu s-a supărat. A râs şi i-a explicat că Marin seamănă cu tata, în timp ce el, Lucian, e copia fidelă a mamei sale, Mariana.
Ceva de lucru, fără chimicale toxice
După aia nu şi-au mai bătut capul. Copiii din faţa blocului n-au decât să creadă ce vor. E drept că nu se înţeleg unul cu altul prea bine, dar măcar încearcă să n-o supere pe mama. O mai şi ajută uneori. De exemplu, Marian cel mai bine se pricepe să şteargă praful, iar Luci mătură. „Şi îmi place mult să bat covoarele. Doar că mama nu mă lasă niciodată”, adaugă puştiul, dezamăgit. În schimb, atât el, cât şi Marinică îşi spală uneori singuri hainele. Nu au o maşină automată. De când au rămas fără gaz, le spală la mână, cu apă rece. „Cred că, în curând, o să vină să ne taie şi curentu’. Da’, ce să fac. Numai la încălţăminte dacă merg iar… Da’ dacă merg acolo o lună, după aia iar ajung în spital. Mi s-a mai întâmplat. Tare mult aş vrea să-mi găsesc ceva de lucru şi să nu fie toxic. Aş vrea să fiu şi eu sănătoasă pentru copiii ăştia”, adaugă Mariana aproape şoptit, ca pe-o dezvăluire de mare taină. Soţul ei, de care s-a despărţit acum şase ani, a lucrat o vreme pe halda de steril. Acum îi împărtăşeşte soarta profesională: amândoi sunt şomeri. Dacă n-or să găsească urgent o soluţie, în curând nu vor rămâne doar fără gaz, curent şi televizor, ci nu vor mai avea nici ce să le pună copiilor pe masă. „Când avem, facem aşa… câte-o tocăniţă… Asta le place copiilor. Bine, dacă ar fi după ei, ar mânca numai mici, cartofi prăjiţi şi ouă! Dar, uneori nu avem ce mânca deloc. Noroc cu mama mea vitregă, cu vecina, cu sora…”, recunoaşte Mariana. Una peste alta, ea e, cât de cât, mulţumită. După câţiva ani de la divorţ, se bucură că are un acoperiş deasupra capului. Fostul soţ îşi iubeşte copiii, aşa că i-a primit pe toţi înapoi, în apartamentul lui, şi locuiesc împreună, ca o familie adevărată, deşi sunt despărţiţi pe hârtie de-atâta vreme…
Un “gunoier” cu 10 pe linie
Când vine vorba de carieră, toată lumea râde de Marinică. I-a venit lui în minte acum vreo cinci ani că vrea să se facă gunoier şi nimeni n-a mai putut să-i scoată asta din cap. „Mergeam la creşă – că îmi amintesc bine ziua aia – şi el a văzut o maşină din asta care încărca gunoiul şi oamenii care goleau tomberoanele şi-a zis că el vrea să facă gunoier. I-a plăcut cum mergeau lucrătorii agăţaţi de maşină, pe o scară mică, în spate… I-am zis mereu că asta nu poate fi o meserie, o carieră, că miroase urât, că nimeni nu-şi poate dori una ca asta de la viaţă, dar el zice că asta-i meseria care-i place”, se amuză Mariana. Nici notele bune nu l-au determinat pe Marinică să-şi îmbunătăţească perspectivele şi să-şi schimbe „orientarea profesională”. Dar, dacă râzi de asemenea insistenţă, ridică degetul şi-ţi explică ritos: „Să mă fac gunoier, adică ecologist! Să fac curat în oraş şi prin ţară, ca să nu mai fie mizerie. Să protejez natura, copacii şi mediul înconjurător”. Până atunci, scoate laptop-ul lui de jucărie, stricat, şi ţi-l arată mândru. E cea mai de preţ jucărie a lui. I-a dat-o un copil din bloc, care nu mai avea ce face cu ea. Dacă ar avea nişte acumulatori, crede el că ar putea chiar să facă vreo două calcule matematice, să ne demonstreze abilităţile lui de „contabil”. Însă familia Macarie nu are bani pentru bateriile lui Marinică. Aşa că singurele calcule pe care le poate face sunt la masa din bucătărie, direct pe caietele pe care, din fericire, copiii le-au primit în dar chiar înainte de începerea şcolii.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.