Sunt oameni printre noi ale căror pasiuni nebune salvează vieţi. Sunt ore de chin puse în slujba semenilor, drumuri de iad parcurse cu gândul că undeva, cândva, experienţa lor va curma suferinţa unui necunoscut, va sfârşi fericit o aventură. Nu sunt plătiţi ca să îşi rupă muşchii, ori hainele, să-şi sfâşie pielea sau să-şi sfarme sănătatea în adândurile peşterilor. Sunt voluntari salvaspeologi, iar intervenţiile lor sunt departe de a fi apreciate după adevărata lor valoare şi dificultate.
În unele locuri, peşterile sunt atât de înguste încât orice milimetru contează, mai ales când vine vorba de salvarea unei persoane imobilizate pe o targă
Sâmbătă, 21 septembrie, peştera Ponorâci – Cioclovina cu Apă, locul în care speologii de la Clubul Sporturilor Montane au imaginat o “prea îndrăzneaţă” salvare în subteran. „Exerciţiul de la Peştera Ponorâci a simulat accidentarea unui turist care a suferit o lovitură puternică la genunchiul drept, fiind în imposibilitatea deplasării spre ieşire şi părăsirii peşterii pe forţe proprii, sau cu ajutorul colegilor. Din această cauză a fost alertată echipa Salvaspeo, care intervine şi astfel se produce evacuarea accidentatului cu ajutorul unei tărgi speciale şi a unor sisteme folosite în asemenea acţiuni”, explică lapidar Radu Valentin, pe post de ASV, adică asistarea victimei. Descrierea sa este extrem de săracă pentru ce s-a întâmplat în acea zi în subteran, un mediu unde temperatura nu trece de nouă grade, iar umiditatea este 100%. Adăpostită în pântecul Munţilor Şureanu, Ponorâci – Cioclovina cu Apă se întinde pe 6,7 kilometri şi are o diferenţă de nivel de 167 de metri. „Acţiunea s-a desfăşurat în una dintre cele mai importante peşteri ca dezvoltare din judeţul Hunedoara. Acţiunea a fost organizată de Corpul Român Salvaspeo CORSA, în colaborare cu serviciile publice judeţene Hunedoara şi Mureş. La acest exerciţiu au mai participat speologi salvatori din judeţele Bihor, Alba, Arad, Cluj şi un grup de salvatori din municipiul Bucureşti. Deşi în peşteră am avut parte de ape mari, pentru că afară erau condiţii meteo nefavorabile şi a plouat, exerciţiul s-a desfăşurat, totuşi, în bune condiţii, evacuarea a mers foarte bine, iar la exterior am beneficiat de suportul colegilor noştri de la Salvamont, care au preluat targa pe partea de exterior”, crede Adrian Sopincean, şef echipă Salvaspeo, parte din Salvamont Hunedoara.
Se trag sforile
Peştera nu este nici cea mai „grea”, nici cea mai spectaculoasă dintre carsturile judeţului, dar speologii au găsit aici un traseu de scos sufletul şi din cel mai experimentat om de cavernă: „Intervenţia a durat întreaga zi, dar evacuarea efectivă a victimei s-a făcut în mai puţin de două ore şi jumătate. Traseul a fost lung de un kilometru, însă diferenţa de nivel a fost de 100 de metri”, descrie, în cifre, aventura Adrian Sopincean. Vorbe în spatele cărora este un efort fizic, mental şi sufletesc uriaş. Scenariul este simplu – doi turişti intră să viziteze peştera Cioclovina cu Apă, una dintre cele mai cunoscute peşteri din munţii dacilor. Tânăra speolog se loveşte puternic la genunchi şi nu mai poate ieşi din subteran. Colegii alertează autorităţile şi peste 50 de salvatori îşi pregătesc echipamentul, se mobilizează şi sar în ajutorul accidentatei. „Cei 58 de salvatori, împărţiţi în opt echipe, au reuşit în decursul a opt ore să evacueze o targă de la o adâncime de 100 de metri şi o lungime de un kilometru faţă de intrarea peşterii. Acţiunea a fost o reuşită totală fiind, de fapt, simularea unei acţiuni reale de salvare”, zice Tudor Rus, coordonatorul de exerciţiu. La debutul zilei, intrarea peşterii pare luată cu asalt de indivizi îmbrăcaţi în costume ciudate. Nu au ecusoane niciunul, se cunosc şi se recunosc – pentru „intruşi” numele este scris pe o hârtie adezivă lipită pe cască. Se fac ultimele pregătiri, se întind şi încearcă sforile, se verifică echipamentele, se aprind, pentru siguranţă, lămpile. Cum e şi firesc pentru pregătirea pentru subteran, fetele din echipe se rujează.
Telefonul pe un kilometru
Condiţiile dintr-o peşteră “udă” sunt greu de exprimat în câteva cuvinte
Cu lampa aprinsă şi un sac în spate plin de cabluri, Mihai Beşeşek intră cu paşi repezi în peşteră, întinzând din mers firele albastre care îi vor ajuta să ţină legătura cu exteriorul. „Pe parcursul operaţiunii de salvare a fost formată o echipă de telecomunicaţie, alcătuită din oameni formaţi pentru această parte a acţiunii din subteran. A fost întins mai bine de jumătate de kilometru de cablu, pe care au fost montate patru posturi telefonice, pentru păstrarea legăturii între suprafaţă şi echipele de salvatori din subteran”, dă detalii CT-ul exerciţiului, “CT” fiind prescurtarea pentru consilier tehnic Salvaspeo. În gura peşterii, câteva caiete cu notiţe zac în „punctul de comandă”, pe un bolovan, în timp ce aparţinătorii ţin ultimul sfat înainte de lansarea echipelor. Se încearcă staţiile: „Recepţie, punctul de comandă… Recepţie punctul de comadă aici”. Omul deja intrat în subteran are nevoie de acumulatori, le cere telefonic şi primeşte răspuns rapid: „OK, îl trimit pe Robi, stai aşa”. O mulţime de speologi meşteresc la o grămadă de lucruri complicate şi îndeasă în punguţe tot soiul de fiare care, odată legate cu cordelină, sunt menite să îmblânzească relieful crud al peşterii.
„Mai dinamic, mă, mai cu mişcare, că moare victima”, vine un îndemn din lumină. Echipele o iau la vale către gura peşterii. „Echipa doi recepţie”, încearcă de câteva ori un speolog cu o barbă albă impresionantă… nimic. „Şi restul e tăcere”, vine un comentariu. „Aici PC pentru T2 recepţie… Dacă e cineva la T1 şi poate comunica, vă rog. Ceva nu merge”, constată omul şi se trece la remedieri. Comunicarea cu exteriorul e vitală în asemenea cazuri. Toţi sar când staţia bârâie: „Repetă, te rog!” şi bârâitul prinde glas: „Acum se instalează T3, între cascade”. Aha, zice cineva, sunt la cascade, de parcă întârzierea s-ar explica acum. Omul din punctul de comandă se apucă de colorat tabele şi colegii se distrează pe seama sa: „Colorează, face bastonaşe, joacă X şi O…”
Un punct cald, la frig
Un cort amenajat în întuneric şi frig, la sute de metri adâncime,
este una dintre primele măsuri aplicate în cazul unei salvări din peşteră
În timp ce colegii de la suprafaţă îşi exersează umorul, cei din subteran trec deja prin clipe grele. Nu e uşor să cobori precum un păianjen pe pereţii verticali, cu toţi muşchii încordaţi şi cizmele lipite precaut de roca umedă. Plastic, e ca şi cum ai coborî prin intestinele încremenite ale unui uriaş. „Merge, e liber…”, strigă cineva din beznă şi, de pe un perete, se zvârle în jos un salvator în coardă, priveşte în sus şi strigă la rândul lui: „liber”. Deasupra lor, stânca este prinsă trainic într-un soi de pânză ca de păianjen „ţesută” din cordelină, spituri şi amaraje. De sus, continuă să plouă cu… oameni.
La un etaj mai jos, vocile oamenilor sunt înghiţite de zgomotul puternic al apelor subterane umflate de ploile toamnei. Cu ciocanul în mână, „Toht” este extrem de dibaci la montarea „cuielor de peşteră”, în timp ce, printr-un furtun subţire, ţinut între dinţi, suflă puternic aer pentru a îndepărta praful iscat de izbirea stâncii. Colegii lui sunt deja la… apă. Bârrr! După un drum istovitor, salvatorii dau de victimă şi instalează punctul cald „Unde-i lumina multă, mă…!” O mulţime de mâini desfac targa şi, din felii, ies la iveală tot soiul de folii termoprotectoare, care se transformă într-un cort improvizat, unde victima va primi primele îngrijiri şi va avea parte de câteva grade în plus. E rece şi respiraţia speologilor se ridică aburind către tavanul înalt al Cioclovinei. Speologii aprind un „primus”, o mică butelie cu gaz folosită de alpinişti pentru gătit, dar utilă, în această situaţie, pentru a încălzi locul. Victima ajunge la adăpost, în timp ce i se pun întrebări şi Adi completează un soi de fişă medicală de asistenţă a victimei. „Am format o echipă pentru asistenţa victimei. Am stabilizat-o din punctul de vedere al primului ajutor, am montat un punct cald în care victima a fost instalată, rehidratată şi pregătită pentru evacuarea efectuată de celelalte echipe de salvatori”, explică Radu Valentin, ASV, adică “asistarea victimei”. Piciorul drept al tinerei este prins cu faşă elastică în atelă. Se lucrează rapid, eficient, cu salvatori îngenuncheaţi în cortul care întruchipează punctul cald.
Întuneric şi frig
„Predispusă la hipoglicemie; necesită alimentaţie la fiecare trei ore”, scrie omul în fişă. Victima este imobilizată pe targă, fermoarele hainelor sunt închise temeinic şi capul ferit într-o cască cu vizier. „Gata, aţi împachetat?”, vrea şeful de traseu să ştie. Lămpile salvatorilor taie greu întunericul de deasupra lor. Stau, de fapt, într-o scobitură cu formă de lacrimă: partea de sus nici nu se zăreşte de unde stau ei lângă tânăra accidentată, în timp ce apa acoperă partea de jos. Pe alţii i-ar trece fiori de groază şi pe mulţi alţii fiori de frig, ei par însă a fi în mediul prielnic. „ASV-ul eventual ne mai ajutaţi dacă vedeţi că fata nu e bine”, se roagă o voce şi vine şi un răspuns: „Trebuie dată din mână în mână”. Cu grijă, salvatorii se postează de-a lungul pereţilor tăioşi. Este o tăietură îngustă în măruntaiele muntelui, ca un soi de potecă stâncoasă, pe podeaua căreia se zbat apele noroioase: „Încet, încet…” şi targa se strecoară printre pereţii strâmţi, prin care două persoane trec greu umăr la umăr. Cei şase susţinători au ani de experienţă în spate şi ştiu exact ce fac – asta se vede cel mai bine în mişcarea domoală a tărgii, care de-abia se înclină, în timp ce salvatorii se scufundă în apă, sar stânci sau trec peste lame de rocă. Sunt o echipă bună şi se coordonează ca atare. O tânără deschide drumul, măsurând cu propriul trup adâncimile râului subteran. La un punct, speologii sar câteva stânci abrupte, doar pentru a urca la alt etaj al apelor învolburate. Totul e rece, umed, întunecos, alunecos, tăios ori sfărâmicios. Nu te poţi baza pe munte, ci doar pe forţele şi experienţa proprie. Targa se mişcă încet, la milimetru: mânerele sunt date de la unul la altul. Cei rămaşi în spate se caţără ca şopârlele pe peretele peşterii, trec peste targă şi colegi prinşi între zidurile peşterii şi se poziţionează în faţă, la preluare. Impresionant. În subteran, omul se salvează la milimetru.
Ploaie de peşteră
Câţiva dintre speologi au mănuşi care le protejează epiderma, dar cei mai mulţi au palmele ferfeniţă. Un joc de-a viaţa, care lasă urme pentru zile întregi. „Tu ţine aici, eu merg în faţă” – vocile sparg greu zgomotul dur de cascadă. „Numa-ncet”, zice un salvator care se târâie efectiv pe stâncă, cu spatele şi cu dreapta prinsă de targă. Uzi până la piele, oamenii înfruntă apa direct peste faţă. Stropii se amestecă cu transpiraţia. Paşii se sprijină pe rocile netezite de undele furioase, iar mâinile se prind încăpăţânate de colţii muntelui. Când piciorul alunecă, degetele salvează înaintarea. Treptele abrupte sunt cel mai greu de urcat sub cascadele de apă. Bocancii îşi găsesc cumva loc printre tăişuri, un braţ sprijină rapid un corp aflat aparent în cădere liberă. Ca simplu spectator şi un posibil viitor bolnav de reumatism, nu înţelegi nicidecum hobby-ul acestor oameni pentru care Dumnezeu a imaginat peşterile. Lângă cascadă, zgomotul e teribil: mai deprinzi doar imagini estompate şi ele parcă de mugetul apei. De acum, greutatea apei îmbibată în costume este vizibilă, iar salvatorii simt în muşchi presiunea suplimentară. Acum e acum… toţi trebuie să se strecoare ţintă în sus printr-un coridor vertical de-a lungul căruia doar o cordelină curge pentru a le face urcarea mai uşoară. Stropii cad în ploaie. Lămpile aruncă umbre lungi şi negre peste pereţi. E un măcel al simţurilor.
Periculos, aproape nesănătos
Transportarea victimei, cu targa,
pe tiroliană este doar una dintre multele etape dificile ale unei salvări din subteran
Nervii îţi transmit la fiecare secundă că nu ar trebui să fii acolo, deasupra unei găuri de iad, prins doar într-o frânghie. Un om normal s-ar simţi captiv doar privind imaginile. Speologii însă funcţionează perfect: se montează corzi prin amaraje, se agaţă spiturile. Oamenii-liliac se înşiră în sus pe zeci de metri şi aruncă frânghii la vale, unde cu greu mai observi targa. Strigăte izbucnesc pentru că o voce se aude doar până lângă omul de lângă tine – un “Babel” subteran construit din trupuri agăţate pe stânci. Noduri, lavaliere, frână, muşchi, atenţie, ordine. Orice mică adâncitură a stâncii devine „terasă” şi loc de adăpost pentru colonia de salvatori care strâng mereu în pumni cordelina. „Edi sari coarda asta, să mai vină cineva de jos, să urce înaintea tărgii, să îi ajute!”, comandă şeful de echipă. „Pfuuui!” scuipă un tânăr gura de apă înghiţită cu valul de pe stânci. Se face efectiv balet vertical peste corzi, se stă pe vârfuri, se întind braţe peste adâncuri. Periculos, aproape nesănătos. Cât priveşti cu ochii în jos, vezi doar ciorchini de oameni: un uriaş puzzle în care pierderea unei piese este mortală. Mai încolo, coridorul devine atât de îngust încât speologii sunt nevoiţi să îşi contorsioneze corpul în mişcări chinuite pentru a-şi salva pielea şi costumele de colţii izbucniţi din piatră. Mâinile tremură vizibil deasupra corpurilor frânte de efort. Un salvator scăpat din iad face semnul victoriei şi strigă „Salvaţi Roşia Montană!”. Câţiva surâd acolo unde o încrengătură de frânghii şi scripeţi, zeci de inimi şi mâini reuşesc în final imposibilul: targa este scoasă, într-un final, deasupra pereţilor de piatră.
Cu un pas în faţă
Un pas, încă unul, o mână, o izbucnire de voinţă împinsă de gândul că totul trebuie să iasă pefect. Nici muntele nu îţi iartă greşelile, dar peşterile le „taxează” pe loc. Pe ultima parte, vederea se deschide printre stâncile uriaşe şi bolovanii cât un bloc. După infernul de jos, partea de acum pare o joacă de copii pentru salvaspeologi. Nu se mai aude deloc mugetul apei, iar liniştea e tăiată doar de zgomotul paşilor sau al pieselor de oţel care se lovesc între ele. După câţiva metri, relieful peşterii permite o tiroliană şi targa pare acum, în lumina sinistră a lămpilor, un sarcofag tras către suprafaţă. La prag, alţi salvatori preiau targa – le-a intrat frigul în oase aşteptând, dar măcar au costumele curate şi uscate. În spatele lor, speologii urcaţi din iad gâfâie şi trag după ei obosiţi cizmele mânjite în nămol. La gura peşterii, salvamontiştii aşteaptă targa. „Am colaborat cu succes cu salvatorii speologi, ei şi-au făcut datoria în adânduri, apoi am preluat noi, Salvamontul din Hunedoara şi Lupeni, pe terenul variat şi accidentat din împrejurimile din jurul peşterii. Salvarea s-a desfăşurat după un plan minuţios şi îndelung elaborat şi noi credem că a fost un succes”, spune salvamontistul Gabriel Mikloş. Exerciţiul a fost dificil pentru salvatori, însă nici victimei nu i-a fost tocmai… cald: „A fost dificil să stau atâtea ore imobilizată în targă şi chiar am avut emoţii la unele pasaje dificile, dar acum am încredere că, dacă mi s-ar întâmpla vreodată ceva într-o peşteră, echipele corpului de salvaspeo şi-ar indeplini misiunea cu succes”, recunoaşte “victima”, Ramona Ciulpan.
Nu a fost un joc de copii, mai ales că orice formaţie de salvaspeo este nevoită să-şi exerseze abilităţile măcar o dată pe an. A fost a patra acţiune a salvaspeologilor hunedoreni şi cea de-a doua în Cioclovina cu Apă, iar Adrian Sopinceanu declară: „A fost un bun prilej pentru noi să exersăm tehnicile de salvare în peşteră, să relaţionăm şi să ne pregătim în cazul unei intervenţii reale în peşteră pentru că, din păcate, în ultimii ani, au fost destul de multe accidente în mediul speologic.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.