Editorial: Prost nu-i cine cere! Dar nici noi dacă dăm

Nu pot să-mi scot din cap secvenţele unui film văzut demult, în care un atlet ieşit din formă, cu o viaţă privată infernală, decăzut, are o ultimă zvâcnire şi vrea să se califice pentru lotul naţional de atletism la Olimpiadă. Încearcă totul, dar şansele par să nu-i surâdă. În disperare, tristul erou se îndoapă cu un pumn de steroizi, participă la întrecere, se califică, dar moare cu un zâmbet fericit pe faţă imediat ce trece linia de sosire.
Jalnic învingător! M-am gândit de multe ori că atletul ăsta poate fi România în cursa ei ce pare fără linie de sosire spre integrarea UE. Să faci România „ca afară” e zdroabă frate, nu glumă. Şi bani! Da’ bani cheltuiţi, nu risipiţi. Avem puţini şi ăia de risipit în mare parte. Şi aici dăm peste chestiunea cea mai urâtă din toată povestea. E atunci când între intenţie şi realizare nu putem trece de pragul posibilităţii. Poate să plouă peste noi cu directive de la Comisia Europeană cât or vrea domnii ăia. Degeaba! Cine mai asomează astăzi porcii după standardul Bruxelles? Ciudaţii! În rest, brişca în gât şi gata e treaba. Sau alta, cu găini! Uniunea Europeană îi cere lui nea’ Pandele, fermierul român, un cuibar nou la fiecare şapte găini. Ne leşi!
Se reglementează, pe hârtie, tot! Şi care-i avantajul concret la noi?! Cu cât e mai curat aerul la Deva, comparativ cu perioada pre-UEropeană? Puţin, foarte puţin, şi în majoritate din cauza dispariţiei poluatorilor. Că cei care mai macină încă dau cu noxe pe Deva aproape ca “în vremurile bune”. Stă martor aspectul de dalmaţian al automobilelor pe care praful spălat de ploaie desenează pete. Ce să mai vorbim de termenele limită pentru construirea autostrăzilor?! Dacă era să respectăm termenele la care ne-am angajat, azi România ar avea autostrăzi şi în Peştera Urşilor.
Nu merge, asta e! Şi încă nu am văzut totul. Ultima bombă de la Bruxelles e la noi o mostră de umor de cea mai bună calitate. Auziţi şi dumneavoastră!
Companiile feroviare europene, deci şi cele româneşti, ar putea fi obligate să le plătească pasagerilor compensaţii pentru întârzieri, chiar dacă acestea au fost provocate de cauze ce nu puteau fi controlate de companie. Potrivit legislaţiei europene, companiile feroviare trebuie să le ramburseze călătorilor 25% din preţul biletului pentru întârzieri pe rute naţionale de până la două ore şi 50% în cazul întârzierilor mai mari. Pfoaaa! Păi, nu vă supăraţi, dar la noi se întârzie cu zilele pe calea ferată. Liniile sunt praf! Pe sistemul ăsta de despăgubiri, în trei luni CFR Marfă va fi mort şi îngropat.
Vedeţi, asta e situaţia! Aşa, ca un puseu de sinceritate, pot spune că sunt convins că ne-am integra perfect în uniunea economică euro-asiatică, dar de acolo abia ce am ieşit la ’89. Acum trebuie să ne croim ţara altfel, chiar dacă râdem sau ne îmbăţoşăm ca tonţii câteodată de elitismul normelor care vin peste noi de la Bruxelles. Că, “de ce să dăm cu var”! Uniunea Europeană nu e proastă că ne cere. În cazul ăsta însă, proverbul nu face doi bani. Pentru că, atenţie!, proşti am fi noi să nu-i dăm!