Cartea Alexandrei, fetiţa care a cucerit cei mai înalţi vulcani

“Pentru că finalul nu e aici, sunt de abia la început. Dar acum, după toate întâmplările prin care am trecut, după toate poveştile pe care le-am trăit şi le trăiesc în continuare, aş vrea să te îndemn şi pe tine, drag prieten, să faci aceleaşi lucruri! Călătoreşte, experimentează, vorbeşte, învaţă şi doar atunci vei şti că viaţa nu e în zadar”. Sunt vorbele “celei mai înalte fetiţe din lume”, Alexandra Marcu, o tânără din Deva care se încăpăţânează să înfrunte munţii. Acum a scris o carte, una frumoasă, în care regăseşti, în cuvinte (încă) de copil, metafore îndrăzneţe, care descriu lecţii de viaţă nemaipomenite.

Alexandra Marcu încearcă să cucerească munţii din dorinţa de a se pregăti, de fapt, pentru viaţă

Recunosc că am priceput-o pe Alexandra doar după ce am citit această carte, o suită de gânduri şi trăiri care te emoţionează. Alexandra nu scrie pentru stil, nu scrie pentru premii şi faimă, scrie pentru inimi, pentru colegii ei de generaţie, pentru români. Cartea se citeşte extrem de uşor, pentru că este scrisă cu o sinceritate extraordinară. Nu vă aşteptaţi să găsiţi în carte experienţe dramatice din incursiunile pe cele şase vârfuri semeţe – Mont Blanc, Kilimanjaro, Kazbek, Pico de Orizaba, Elbrus, Damavand. Alexandra nu descrie decât foarte puţin tremurul muşchiilor din ascensiunile pe care le ghiceşti epuizante. Undeva, în paginile cărţii, înţelegi că mica scriitoare îşi aminteşte amănunţit doar experienţele inedite, lucrurile care i-au stârnit curiozitatea, viaţa diferită a comunităţii. Se aştepta să fie greu pe munte, să aibă parte de urcuşuri istovitoare, aşa că nu s-a obosit să reţină… oboseala. Îşi notează însă bucuria reuşitei, a izbândei de a sta deasupra tuturor şi îşi aduce aminte de lucruri mărunte, precum şoricelul din aventura către Pico de Orizaba, din decembrie 2011: “În timp ce noi ne chinuiam cu colţarii, un şoricel (da, un şoricel, pe frigul acela şi la o asemenea altitudine) tot insista să intre în mănuşa tatălui meu, unde era cald şi bine”. Cartea Alexandrei poate fi un bun ghid turistic, poate fi o carte motivaţională, o carte despre lupta cu tine însăţi, dar, în primul rând, este o carte despre bun simţ şi despre buna creştere: “Eu nu spun «Nu pot» sau «Nu ştiu». Spun «Vreau să învăţ»”.

Să respecţi muntele

Alexandra nu este singură niciodată, este înconjurată de familie, trăieşte cu credinţă, iar felul în care a fost crescută şi educată a înălţat-o deasupra munţilor. Este o personalitate modelată în voinţă, un trup de muşchi antrenaţi şi un spirit cultivat cu poveştile curate ale muntelui: “În timp ce creşteam, îmi dădeam seama că, de fapt, tata şi mama mă pregăteau pentru viaţă şi mă învăţau să nu-mi fie frică. Părinţii mei nu îmi spuneau aproape niciodată «Nu e voie» sau «Nu fă asta». Eu aveam voie să fug, să sar, să mă caţăr în copaci, să mă joc cu animalele. (…) Mama şi tata m-au învăţat de mic copil să respect muntele şi să îi cer de fiecare dată îngăduinţa de a urca pe culmile lui. Pentru el nu era greu să scape de noi, oamenii. Un simplu strănut ar fi fost de-ajuns. Dar muntele e îngăduitor cu cei care îl respectă”. În toate aventurile, Alexandra a fost însoţită şi sprijinită de tatăl ei, un împătimit al muntelui: “Alexandra Flavia Marcu este fata mea. Am educat-o în acelaşi fel în care orice mamifer îşi educă puiul. Am încercat să o învăţ tot ce ştiu şi tot ce pot eu să fac. Un mamifer îşi învaţă puiul cum să vâneze, cum să se ascundă, pe cine să vâneze şi de cine să se ascundă, astfel încât puiul să aibă cât mai multe şanse de supravieţuire. Sunt un mamifer. Deci asta am făcut cu puiul meu. Am învaţat-o cum să meargă pe munţi, cum să respire corect, cum să se urce într-un copac şi cum să schieze. Dacă ai şansa să mergi pe munte în copilărie, ajungi să înveţi ceva despre tine însuţi, să îţi depăşeşti limitele, să urci pe vârf şi să te întorci de acolo o persoană mai puternică”.

Înconjurată de familie şi munţi

“Mama îmi spunea poveşti minunate, despre lucrurile ce mă fascinau pe mine atât de mult: fiinţele cu patru picioare, copacul înalt care ţinea flori în mâinile sale, norii care zburau pe deasupra casei… (…) Bunica mea dragă m-a învăţat prima rugăciune şi îmi făcea aproape toate voile. Bunicul, pe de altă parte, era partenerul meu de hoinăreală, tovarăşul meu de joacă şi se putea transforma şi în cal la nevoie”. Pe scurt, o familie normală, care ştie însă cum să crească un copil fericit şi puternic. De mică, Alexandra face cunoştinţă cu muntele – vara în excursii, iarna pe pârtie – la doi ani şi jumătate se ţinea deja pe schiuri: “Când venea timpul ca cerul să dea drumul fulgilor de nea, astfel încât să se poată aşeza încet pe pământul rece, nemişcat, mergeam la munte. La Straja. Acolo, tata şi mama aveau o cabană şi tata mă învăţa să schiez. Îmi punea în picioare un fel de papuci, doar că mai mari şi mai grei, nişte scânduri colorate şi mergeam pe pârtie. Prima mea lecţie de schi e de neuitat. Mă aflam pe pârtia «mea» de sub telescaun, cu bunicul care mă ţinea şi tata care mă aştepta la baza pârtiei. (…) Când am început să schiez, la doi ani, eram o apariţie pitorească printre schiorii cu «veterani» din Straja. Eram mititică şi purtam o căciulă roşie, iar tata mă striga «Şorica», fiind micuţă ca un şoricel”. Şi muntele pentru Alexandra nu este nici relief, nici geografie – pur şi simplu este acasă, iar Retezatul îi este cel mai aproape: “Am sărbătorit aniversarea de doi ani la cabana Pietrele, la poalele masivului ce mi-a rămas întotdeauna în suflet. (…) Eram lângă vârful Retezat, despre care mama îmi spusese deja atâtea poveşti. Poveşti minunate despre zâne şi uriaşi şi despre spiriduşii muntelui, care, speriaţi de atâţia oameni şi clădiri înalte, şi-au găsit adăpost în pădurile Retezatului. Visam să-i văd şi să mă împrietenesc cu ei, iar unul dintre ei, pe care vroiam să îl duc acasă, avea să-mi devină cel mai bun prieten. Îmi amintesc şi acum cum am mers pe picioruşele mele, tot căutând spiriduşi. Nu l-am găsit încă pe spiriduş, dar ştiu că e acolo şi de atunci îl tot caut”. Şi tot în Retezat, încă de mică, şi-a şoptit voinţei prima promisiune – că va cuceri vârful muntelui: “Retezatule, am venit! Ţi-am spus că voi veni! am şoptit eu pe vârf cu o voce obosită. Eram deasupra tuturor, a oamenilor, a văilor, până chiar şi a norilor, din când în când. Ochii mei nu reuşeau să cuprindă tot din jurul meu. Erau atât de multe lucruri frumoase încât chiar îmi era teamă că nu mi le voi mai putea aminti pe toate. Retezatul era cu siguranţă minunat”.

Reuşită după reuşită

Alexandra se îmbolnăvise deja de dor de munte, un sentiment pe care îl cunosc foarte bine cei care au aceeaşi patimă a vârfurilor cucerite – în vara anului 2010, Alexandra şi Dan Marcu se aventurează către vârful Mont Blanc (4810 m). Cel mai înalt vârf din Europa de Vest, “Doamna Albă” a fost pentru fetiţă tot o promisiune: “Într-o zi voi duce acolo sus steagul României“. Şi aşa a făcut. A urcat masivul cu tatăl ei şi Eric, un prieten francez: Toată lumea se agita, ceea ce mi-a amintit că merg pe Mont Blanc. Tata a venit la mine şi mi-a spus «Alexandra, am rămas numai noi doi şi Eric. Suntem ca cei trei muşchetari, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. În vârf ajungem toţi sau niciunul. Acum trebuie să dăm ce avem mai bun în noi». (…) Pe L’Arret des Bosses, o creastă extrem de îngustă, Eric s-a întors spre noi şi ne-a spus pe un ton solemn: «Aici nu se împiedică nimeni. Este o porţiune grea, pe care, dacă te împiedici, nu ai şanse de supravieţuire». Am mers cu grijă şi eram întotdeauna foarte atentă la picioare, ca să nu mă împiedic şi să cad.
Am continuat să mergem când, deodată, Eric s-a întors şi a spus: «Am ajuns!!! Suntem în vârf». Era ora 06:30 şi era foarte frig, dar eram aşa de bucuroasă că am ajuns încât nici nu îmi păsa de frig. Şi tata era fericit. De ziua lui ajunsese împreună cu fiica lui pe cel mai înalt vârf al Europei”. Este un vis devenit realitate la o vârstă fragedă, în vremuri în care mulţi adolescenţi văd o provocare şi din urcarea unui deal. Şi apoi visele au devenit cu adevărat mari, mărturiseşte, în prefaţa cărţii, tatăl Alexandrei: “După această reuşită, am înţeles că era timpul pentru noi să visăm mai mult. Şi am început să visăm la Circuitul celor Şapte Vulcani, cei mai înalţi vulcani de pe fiecare continent. Asta înseamnă să visezi cu stil. (…) Şi aşa a început: Mont Blanc, Kilimanjaro, Kazbek, Pico de Orizaba, Elbrus, Damavand şi, în curând, Giluwe, în Papua Noua Guinee”.

O fetiţă, pe coama vulcanilor

Imagine din Caucaz surprinsă de tandemul Alexandra – Dan Marcu (fiică şi tată), una din miile de imagini pe care prea puţini pământeni le văd cu ochii lor

În 2010, cei doi, tată şi fiică, păşesc în expediţia “Deva pe acoperişul Africii” şi se îndreaptă către Kilimanjaro. Alexandra scrie: “Africa: M-ai făcut să râd şi să cunosc fericirea fără margini. Într-o zi mă vei vedea întorcându-mă la tine”. Africa a şocat-o cu sărăcia oamenilor şi a încântat-o cu frumuseţea bogată a locurilor. În 15 octombrie 2010, bucuria explodează în cuvinte: “Am reuşit! Am reuşit! Am reuşit să urcăm la 5.895 de metri, cel mai înalt vârf al Africii!!! (…) Nu pot să cred! Sunt cea mai înaltă din Africa, deasupra mea sunt doar norii şi Dumnezeu care ne-a ajutat să ajungem aici. Eu şi baba muzungu (adică tata alb, în limba swahili) am reuşit. Chiar am reuşit!”. Da, Alexandra are dreptate, a reuşit, pentru că, după urcarea pe Kilimanjaro, toată lumea prinde încredere în micuţa brună cu obrajii arşi de soarele muntelui. Şi aventura continuă în vara lui 2011: “A fost odată Georgia. Ar fi trebuit să mergem pe Elbrus, dar autorităţile ruse au închis zona pentru turişti, deci am ales Kazbek-ul. Tot în munţii Caucaz, dar altă ţară, alt vârf, altă experienţă. Kazbek (5047 m): muntele pe al cărui vârf a fost înlănţuit Prometeu pentru curajul de a fura focul de la zei şi a-l da oamenilor. (…) Miercuri 3 august 2011 (…) În faţa ochilor nu vedeam altceva decât lumina frontalei; nu simţeam decât frigul care îmi străpungea corpul şi nu auzeam decât paşi, peste tot paşi şi din când în când bătăile inimii care îmi aminteau unde sunt şi făceau gândurile să se întoarcă la mine.
(…) Mă durea stomacul şi îmi venea să vomit din cauza altitudinii şi a efortului depus, dar cumva am reuşit! Am ajuns pe vârful Kazbek!”
În Mexic, în drum spre cel mai înalt vulcan din America de Nord, Pico de Orizaba: “Tot refugiul a aflat că suntem din România şi, cu privirea aţintită înspre noi, nu spuneau decât trei cuvinte: Nadia, Hagi şi vampiri. (…) Luni 12 decembrie 2011: Ziua marelui atac. (…) Suntem total singuri. Ce-o fi în sufletul lui tata? Îl văd preocupat şi îi zâmbesc ca să-i arăt că am încredere în el.
Şi în Dumnezeu. (…) Simţeam cum adorm, cum mi se închid ochii şi pleoapele, când aud: «Alex, te rog să nu cazi!» Tata, care văzuse că adorm, mă striga. M-am trezit la realitate. Mă ridic şi pornesc din nou. La un moment dat, văd în faţa mea o cruce. Crucea de pe vârf”.

Sfaturi de vârf

După câteva ascensiuni dificile, Alexandra poate
să zâmbească până şi în mijlocul unei furtuni aprige

Elbrus 2012. Expediţia “Pe acoperişul Europei”: “Am ajuns în şa, la 5.400 de metri, unde am întâlnit cel puţin 8 grupuri mari cu ghizi, care coborau zicându-ne că nu are rost să încercăm astăzi, fiindcă vremea e prea groaznică. «Go home», ne spuneau unii, «O să vă pierdeţi», ne spuneau alţii. Noi rămăseserăm acum singuri. Doar eu şi tata. Am plecat direct pe ploaie, ninsoare, chiar şi fulgere. Poate că vă întrebaţi de ce. De ce? Fiindcă trebuie! E riscul meseriei. Nu ne «omorâm», dar dăm totul”. Pas cu pas, cuvânt după cuvânt urci alături de Alexandra şi tatăl ei pe munte, le ţii pumnii, te rogi alături de ei şi apoi… veselia. De astă dată, o bucurie cumpătată de oboseală: “Vântul bătea din toate părţile atât de tare încăt simţeai că în orice moment te poate lua pe sus. După încă o oră, am ajuns pe vârf. Tata m-a luat în braţe şi mi-a spus ce mândru e de mine. Şi eu eram.”
Alexandra a dus pretutindeni cu ea steagul României şi însemnele Devei, nu din datorie, ci din dragoste: “Ieşi în lume şi cunoaşte, spune altora ce ai văzut, fii prieten cu lumea, cu oamenii, cu ţara unde te-ai născut. Ani în şir am auzit oameni care îşi denigrează ţara şi am auzit părinţi care îşi îndeamnă copiii să plece în străinătate. (…) Du-te şi învaţă! Nu te limita la ceea ce auzi sau la ceea ce ţi se spune, fiindcă o carte nu se judecă după copertă. Trebuie doar să vrei să cunoşti şi vei cunoaşte”. Drumul Alexandrei însă nu se opreşte atât timp cât mai sunt vulcani pe lumea asta şi o mulţime de vârfuri de înfruntat pentru Alexandra şi Dan Marcu: “Mai avem acum trei vulcani de urcat şi terminăm circuitul. Eu şi copilul pe care nu l-am antrenat să devină o profesionistă a ascensiunilor montane, ci am pregătit-o pentru viaţă. O fată care are timp pentru şcoală, dans, schi, joacă şi concursuri de limbi străine şi geografie. Un pui de om din România”. Aşa se explică şi titlul cărţii: “Alexandra şi cei şapte vulcani – evoluţie”. Alexandra a crescut cu fiecare pas pus pe munte, a învăţat să înfrunte greutăţile direct, fără ocolişuri, ştie de ce să râdă în plină furtună şi că, doar după ore întregi de ger, te bucuri cu adevărat de soare. Se pare că, până acum, la lecţiile de viaţă, Alexandra a luat doar nota zece: “Fiecare dintre noi suntem trimişi pe lume cu o misiune şi trebuie să luptăm pentru a o afla. Ceea ce cred eu este că lupta aceasta constă în mare parte într-o evoluţie. Şi nu o vei putea atinge niciodată dacă nu treci peste limitele pe care le ai. Depinde de noi dacă ne descoperim sau nu misiunea, dar, odată găsită, nu alerga după ea, ci aleargă cu ea”. Te întrebi de unde îşi trage puterea şi, undeva în carte, afli despre “Bucuria de-a trăi, de-a respira, de-a exista. Odată ce te loveşti de obstacolele vieţii, ar trebui să zâmbeşti, să respiri adânc şi să fii convins că poţi trece de ele. De ce? Fiindcă trăieşti, respiri şi simţi”.