Editorial: Îndrăzniţi!

Disponibilizări, greve japoneze în Sănătate, încă o şcoală închisă la Hunedoara din cauza numărului tot mai mic de elevi… Cam acesta a fost “peisajul” ultimelor zile în judeţ… Perspectiva e, aşa cum ne-am obişnuit în ultimii ani, sumbră, iar boala fără leac.
Mi-am amintit cu nostalgie, scriind un articol despre desfiinţarea fostei Şcoli Generale Numărul 10, despre primii mei ani de şcoală primară şi de anii de gimnaziu. Cu nostalgie, căci trecerea anilor are puterea de a şterge din memoria unui om, mai ceva ca un flacon cu soluţie pentru curăţarea bucătăriei, şi cele mai persistente mizerii. Nu despre ele vreau să vorbesc, aşadar. Vreau să scriu pentru voi despre senzaţia aceea pe care noi, hunedorenii, n-am mai avut-o demult, de 20 de ani şi mai bine. Impresia, în fapt certitudinea pe care-o aveam cândva, că ORAŞUL NOSTRU are nu doar un trecut şi un prezent, ci şi un viitor.

Îmi închipui că niciun loc din lumea asta lungă şi largă nu adună în el la fel de mult pustiu precum o clădire părăsită, o fostă şcoală în care clopoţelul a sunat vesel de mii şi mii de ori la rând. O şcoală în care glasuri şi râsete de copii au spart tăcerea zidurilor iar şi iar, timp de zeci de ani, pereţi în spatele cărora copiii au râs, au plâns, au învăţat, au “suflat”, dar unde… mai ales… s-a visat teribil de frumos! M-am întrebat ce s-a întâmplat cu toate generaţiile acelea care-au absolvit aici, acum 30, acum 25 de ani… Cu ei, adolescenţii din vremea când Hunedoara creştea artificial, dar atât de repede că Făt-Frumos s-ar fi ruşinat de propria-i poveste inventată. Pentru că noi hunedorenii trăiam nu în basme, ci cu adevărat, iar urbea noastră se întindea îndrăzneaţă peste câmpurile cultivate altădată cu porumb. M-am întrebat dacă tinerii aceia au ajuns medici, avocaţi ori profesori, dacă şi-au împlinit iubirile şi vieţile de familie şi, mai ales, dac-au fugit departe de acest loc oropsit, în care, astăzi, oamenii nu mai vor să trăiască. În schimb, supravieţuiesc. Le-am dorit să fi plecat aşa de departe, încât pentru ei să nu mai fie cale de întoarcere. Să nu-şi vadă şcoala părăsită, să nu-şi ştie palierul nelocuit.

Cândva, eu însămi m-am numărat printre elevii care au învăţat “la schimbul doi”, adică după-amiază. Pe vremea aceea erau atât de mulţi copii, încât şcolile şi sălile de clasă nu ne erau suficiente. Astăzi aflu că nu e bine. Că elevii nu dau randament după-amiaza, că îşi pierd puterea de memorare şi interesul şi nu mare-ar fi mirarea ca, de plictis, să mai arunce “o geană” pe Smartphone, în reţea. Într-un cuvânt, aflu că e mult mai avantajos pentru toată lumea ca ei să înveţe într-un singur schimb. Aş putea să-i contrazic pe specialişti. Aş putea să le spun că generaţia mea a făcut faţă cu brio orelor de după-amiază, că am învăţat, că mulţi au fost copii buni şi-au ajuns, aşa cum scriam câteva rânduri mai sus, medici, avocaţi profesori… Şi-aş putea să le spun că, fără net şi Facebook, am fost fericiţi, teribil de fericiţi. Şi-am trăit în realitate o poveste în care oraşul nostru creştea şi privea cu încredere spre ziua de mâine. Aş putea să zic toate astea, dar n-o s-o fac. Nu sunt dascăl, nici sociolog, nici alt soi de expert în ale pedagogiei, aşa că o să-i las pe ei cu teoriile lor.

O să vă spun, în schimb, ca să închei frumos, că am descoperit (încă) o lumină la capătul tunelului. Povestea e scurtă şi se scrie cam aşa: un hunedorean, nu spui care, a lansat un gând generos în Reţea: “Premianţii fără premii”. Un grup de iniţiativă locală al societăţii civile, adică al nostru, al oamenilor, care se va întâlni în fiecare sâmbătă în centrul Devei, ca să premieze un om care merită respectul, dragostea şi recunoştinţa noastră. Prima aleasă a fost Alexandra Marcu, “cea mai înaltă fetiţă din lume”, devenită o frumoasă domnişoară. Fata care-a urcat pe cei mai înalţi vulcani din lume, ca să ducă acolo tricolorul românesc. Grupul de iniţiativă a aşteptat-o pe Alexandra “la statuie”, a felicitat-o şi i-a oferit o diplomă semnată de cei prezenţi, dar şi de trecători.

Printre care şi un om al străzii. Un fost copil crescut în orfelinat. “Când a văzut că e mare adunare în centru, a început să întrebe lumea ce se întâmplă. A semnat diploma, în semn că e de acord cu premierea mea. Apoi, după ce am făcut cunoştinţă, a dispărut ca prin minune şi a reapărut cu două flori superbe, cumpărate din banii de pâine. De cel puţin trei ori aproape a îngenuncheat şi mi-a sărutat mâna…”, scrie emoţionată Alexandra pe Facebook. Am spus povestea asta pentru cei care n-au aflat-o încă, pentru cei care n-au cont (în Reţea), care încă n-o ştiu pe Alexandra şi, mai ales, l-am scris pentru cei care nu mai cred. Pentru cei loviţi de viaţă, descumpăniţi, pentru cei ce socotesc ziua de mâine doar ca o spaimă în plus. Cu alte greve, disponibilizări, închideri de şcoli, corupţie, mizerie şi minciuni. Am scris-o pentru voi, ca să credeţi din nou. Îndrăzniţi!