Cartea ursitoarelor

„Taina ursitoarelor este de fapt taina mesajului trimis de divinitatea sacrală nou-născutului (… ) Nu este de mirare că ursitoarele, în imaginarul popular, nu sunt auzite şi văzute, mesajul ursitului se află în spaţiul oniric, al somnului moaşei şi mamei, nu au constituţie materială, <fiind duhuri care stau în pădure ori pe malul apei între trestii>, dar toate <în împărăţia lui Dumnezeu>”, scrie cunoscutul etnolog hunedorean Marcel Lapteş, în ultima sa carte dedicată naşterii în vechiul sat.

În credinţa populară, ursitoarele erau creaturi mai mult nevăzute şi neştiute de către membrii familiei,
doar mama şi moaşa reuşind să le simtă şi să le înţeleagă.

Comunismul, cu mamele lui eroine şi noua familie muncitorească – „celula de bază a societăţii”, a alungat ursitoarele în uitare. Puţine mame au mai întins în camerele înghesuite de bloc mese pentru a „ghici” soarta nou-născutului. Societatea de consum ne-a adus în ultimii ani un… alt gen de zâne ale pruncului: ursitoarele de afacere. În funcţie de complexitatea comenzii, un grup de trei „ursitoare” va juca la botez o mică scenetă, piesă care va scoate din buzunarul părinţilor cel puţin 300 de lei. Pentru că ursitoarele au în secolul XXl agendele încărcate, ora apariţiei se stabileşte din timp, în funcţie de numărul de cereri din ziua respectivă. Cele trei tinere împopoţonate în costume medievale viu colorate, cu coifuri ţuguiate, care nu au nimic de-a face cu tradiţia satelor hunedorene, apar – preferabil dintr-un nor de fum şi la lumina lămplilor camerelor de filmat – şi îşi spun replicile. Din versuri reiese neapărat că micuţul va fi frumos, sănătos şi, bineînţeles, bogat. Părinţii sunt încântaţi de soarta copilului, invitaţii la botez se întrec în fotografii şi aplauze, ursitoarele iau plicul cu cinstea şi toată lumea este mulţumită. Urmează tortul cu artificii… Nimic nu se mai compară acum cu magia şi misterul vechilor momente, când părinţii aşteaptau cu teamă şi speranţă trecerea ursitoarelor pe la căpătâiul pruncului din leagăn: „Ursitorile ce vin după ce se naşte copilul zâc ce le-o spus Dumnezău păntru tătă viaţa, că tăt omu să află sub puterea Lui”.

Zânele lui Dumnezeu

„Ursitoarele – a descoperit etnologul – par a fi mesagere ale destinului sub puterea supremă a Creatorului Lumii şi Omului, nişte zâne ce au luat apa vie din izvorul tinereţii “pe care apoi Dumnezeu le-a pus să ursească oamenilor”. Dar de ce ar face Domnul aşa ceva? La bătrânele din satele de pe Valea Mureşului, Marcel Lapteş a descoperit unul dintre răspunsuri: „Te uiţi la prunc şi aşe-i de plăpând ca un pui de brăduţ, atuncea Domnului i se face milă şi trimite ursâtori, tăte bune, să-i dea bogăţâe şi viaţă lungă”. Sunt cuvintele unei bătrâne de 71 de ani, una din „păstrătoarele” de credinţă şi tradiţie din satele noastre. Etnologul a stat de vorbă, de-a lungul cercetărilor, cu sute de sătence şi, după ce a strâns şi revăzut întreaga documentare, scrie în volumul „Taina Ursitoarelor”: „Aceste credinţe potrivit cărora „ursitoarele sunt zânele lui Dumnezeu pe pământ” ne trimit la concluzia că atâta vreme cât nou născutul a ajuns deja în lumea albă, fiind creaţia divinităţii, „ursitoarele îşi pierd tainele creaţiei proprii ale destinului şi devin simple executoare ale voinţei supreme”. Dar rolul de mesager al lui Dumnezeu este doar unul dintre atributele acordate ursitoarelor în credinţa populară. În textele şi mai vechi: „puterea ursitoarelor se află între aceste două atribute: interprete şi făuritoare ale sorţii copilului”, scrie etnologul care a adunat şi vorbele venite din vremuri mai păgâne, dinaintea credinţei că „aşe vre’ Domnu”.

Vin în vis

În Ţara Zarandului, ursitoarele „De-s îmbunate cum trebă, atunce a’ mare urzeşte aur din băile noastre, argintul îl zâce cea de mijloc şi ai mică holde şi pădure”. În localitatea Zăvoi, sătenii cred că „hăle tri zâne îs ale vremii copilului: una-i cap de lună, alta-i zâna şi a tria ceasu când o deschis ochii copilu”. Însă ursitoarele nu sunt întotdeauna bune. Pot fi capricioase, chiar rele şi afurisite. Marcel Lapteş le descoperă în Ţinutul Pădurenilor ca „nişte femei necăsătorite, urâte, despletite, pe care nu le-o auzit nimeni”, iar în Platoul Luncanilor, oamenii cred că „ursitoarele sunt nişte zâne rele cum îs hăle frumoase care vin noaptea la fereastră când se naşte copilul şi prezic nenorociri”. În satele din judeţ, au mai multe denumiri: ursoaie, ursită, soartea, iar ţărăncile i-au spus autorului că: „Îs aşe ca aerul, intră în casă de nu le vede nimenea” şi stau „în loc tainic de nu le vede uamenii, că vin din păduri, de la munte”, ori „soarta ne vine din ceruri, acolo îs ursitoarele” şi sunt: „tri surori care ţes viaţa uomului, una toarce firu, hălaltă în depănă şi a tria îl taie, de-aia îs zâse torcătoarea, depănătoarea şi curmătoarea”. Ursitoarele nu vorbesc – le „pricep” doar moaşa sau mama pruncului: „Intrau în căşi tăte tri aşe ca un vânt la miez de noapte, da o moaşă o visat că erau nişte fete tare faine cu păru ca auru”.

„Ce s-o ursât…”

Camera lăuzei, locul unde veneau ursitoarele, era bine pregătită: se făcea de zor curăţenie şi lucrurile din casă erau şterse de praf cu cârpă udă, „să nu-şi murdărească zânele hainele albe”, hornul sobei măturat „că ursoaiele pot ajunge în casă pe acolo”, iar „darurile puse pe masă”. Ritualul ursitoarelor se săvârşea noaptea, în primele trei zile de la naşterea copilului. Potrivit lui Marcel Lapteş, la pădureni, pe masă se aşezau: pogace – pâine de grâu nedospită -, zamă de găină, carne friptă, poame fierte, grâu fiert cu miere, vin şi vinars. Şi tot pe masa ursitoarelor se puneau diverse obiecte, în funcţie de sexul nou-născutului: pentru băieţi – unelte, cosor şi chiar creion, iar pentru fete se aşezau ace, fuse, dar şi oglindă sau mărgele „să fie dragă la băieţi, iară, ce-o fi, fată ori băiat, să pune un ban de argint să aibă bogăţie toată viaţa”. Soarta bebeluşului o înţeleg mama sau moaşa din vis, ori moaşele mai pricepute citeau semnele lăsate de ursitoare în mâncarea rămasă: „Cum erau mâncările şi beuturile, de cum aveau oarece semne, aşe zâceau de soarta copilului”. Iar viaţa copilului urma după vorbele ursitoarelor, credeau ţăranii: „Ce s-o ursât îi veşnic, cât o trăi uomu”. Masa ursitoarelor are tocmai acest rol de a „îmbuna” prezicerile lor, după cum scria şi Ovidiu Papadima: ”hotărârile ursitoarelor nu pot fi clintite, dar pot fi înrâurite înainte de a se da” şi astfel, crede etnologul hunedorean, „acestea sunt făuritoare pentru totdeauna a fericirii copilului şi norocului nou născutului, viitor membru al comunităţii”.

O carte pentru viitor

Etnologul Marcel Lapteş a reuşit,
din nou, să conserve o mică parte din trecutul satului hunedorean în paginile unei cărţi.

„Autorul reuşeşte să ţină sub observaţii de câteva decenii zona hunedoreană şi subcarpatică, străbătând-o pas cu pas de la o aşezare la alta (… ) înregistrând modificările spirituale în viaţa de zi cu zi a locuitorilor. Şi-a făcut din asta o profesiune de credinţă pe termen lung şi are grijă să-l înştiinţeze pe cititorul mai mult sau mai puţin avizat că întreaga problematică a cărţii vine din activitatea vie, nu din lectura comodă de bibliotecă”, scrie profesorul universitar dr. Petru Ursache despre Marcel Lapteş. Ultima sa carte, „Taina ursitoarelor”, este o carte demnă de orice bibliotecă, dar obligatorie pentru toţi cei care vor măcar să mai citească peste vremuri despre ce a însemnat odată satul românesc. Este o carte documentată ani de zile şi muncită: „Când m-am apucat de ea, mi-a fost greu, pentru că aveam mult material, dar benzile erau demagnetizate şi înţelegeam greu vorbele oamenilor”, mărturişeşte autorul, care şi-a întemeiat cercetarea pe chestionarul de studiu, aplicat în toate zonele etnofolclorice, la 113 subiecţi din 28 de comune cu 88 de sate. „Cartea este o încercare de a opri un pic uitarea care se lasă peste satul românesc, pentru că, din păcate, asemenea obiceiuri se practică tot mai puţin şi la ţară. Uităm încet că ne-am născut la sat şi că a fi român înseamnă a-ţi purta portul, să-ţi vorbeşti limba şi să trăieşti în tradiţie. L-am însoţit mult timp pe domnul Lapteş prin sate şi am văzut cum încerca să refacă memoria localnicilor,
l-am urmărit când descosea câte-o bătrână despre cum era îmbăiat pruncul. Oameni ca el ne pot face să ne amintim că suntem români”, spune fotograful satului hunedorean, Nicu Jianu. Ca o ironie, la lansarea „Tainei ursitoarelor” au participat o mână de oameni. Un fapt ce ar trebui să dea de gândit, pentru că, după cum spunea Petre Comarnescu: „Ignoranţa are tot dreptul să creadă că tradiţia este un obstacol în calea progresului, că ea opreşte mersul vieţii şi mai ales puterea ei de înnoire, pentru că nu-şi dă seama că noul nu este decât o înaintare a vechiului în conştient”.