O biserică drept moştenire, în curtea casei

O familie din satul hunedorean Costeşti are în propria-i gospodărie ceva cu care absolut nimeni din zonă şi, probabil, nici din ţară nu se mai poate mândri: o biserică în toată regula. Deşi e făcută mai mult din lemn, biserica rezistă încă, la aproape 30 de ani de când a fost construită. Artizanul ei, Samoilă Zgăvârdean, s-a prăpădit cu vreo opt ani în urmă. Urmaşii lui nu vor nici în ruptul capului să o înstrăineze, deşi li s-a sugerat nu o dată asta.

Între şură, casa cea nouă şi o margine a gospodăriei,
Samoilă Zgăvârdean a găsit loc pentru o mică biserică numai a lui.

Doar două gospodării sunt cocoţate pe coasta estică a văii pe care şade cuminte satul Costeşti. Una dintre ele aparţine familiei Zgăvârdean. Ca orice familie din zona Orăştiei, gospodăria nu e alcătuită doar dintr-o casă, un grajd, un coteţ pentru găini şi-atât. Orăştienii se îngrijesc, parcă, mai mult de copiii lor decât alţi hunedoreni şi alţi români şi fac orice numai să-i poată ridica fiecărei odrasle câte o casă. Aşa se întâmplă şi-n cazul familiei Zgăvârdean. “Am vreo patru case, eu. Le-am făcut şi celor doi copii câte una. Mie mi-a făcut bătrânul casa asta faină… da’ bătrânu’ o murit. Mai îi numa’ mama. Stăm cu ea în casă acuma”, spune Răduţ Zgăvârdean (68 de ani). Între casa cea nouă din gospodărie şi şură rămăsese un loc liber de vreo 70 de metri pătraţi. N-a rămas nefolosit. Chiar dacă e ascuns între şură şi gospodăria vecinilor, terenul a fost ocupat mai întâi de o bisericuţă de lemn, apoi de o filigorie şi de un mic bazin. Toate au fost ideea lui Samoilă Zgăvârdean, “bătrânul” decedat în 2005, la 90 de ani, despre care vorbeşte acum fiul său, ajuns şi el la vârsta a treia. Dacă filigorii şi mici bazine se mai găsesc şi-n alte gospodării, biserici mai rar, spre deloc.

A vrut locul lui de rugăciune

De fapt, bisericuţa de lemn a fost prima ridicată. Se întâmpla prin 1985 când, într-o zi, după ce a venit acasă dintr-un pelerinaj la o mănăstire, Samoilă Zgăvârdean, în timpul său liber pictor de icoane şi sculptor de cruci, s-a hotărât să-şi ridice lângă casă o biserică. Preotul venea în Costeşti o dată la trei săptămâni, însă el simţea nevoia să se roage şi să se reculeagă într-o biserică mult mai des de-atât. Samoilă Zgăvârdean s-a apucat de lucru. A turnat fundaţie, apoi a făcut o pardoseală de ciment fin, a mai adăugat un pic de marmură… A urmat structura de rezistenţă, făcută din ce-a avut la îndemână: ţevi metalice. Pereţii sunt toţi din lemn, iar acoperişul are un pic de ţiglă şi mai multă tablă.

Biserică în toată regula

Ornamentele de pe pereţii exteriori sunt întrecute de aspectul interior. Practic, bisericuţa din curtea familiei Zgăvârdean arată ca una normală, doar că de cinci- zece ori mai mică decât una obişnuită pentru satele din zonă. Are pridvor, pronaos, naos, altar, turlă, iconostas, sfeşnice, picturi interioare, până şi bănci pe care pot sta comod opt persoane… Avea şi o mică, dar spectaculoasă, instalaţie de iluminat, însă nu mai merge: “Noi, ăştia mai tineri, nu mai avem timp şi tragere de inimă să ne ocupăm de ea cum se ocupa tata. De fapt, tot ce vedeţi aici o făcut tata, sângur. N-o lăsat pă absolut nimeni să-l ajute. Aşe o vrut el. Să facă tăt sângur, de la primu’ la ultimu’ lucru” spune Răduţ Zgăvârdean. La cei 68 de ani ai săi, cu toate că are doi copii, oameni în toată firea, şi două nepoate, lui nea’ Răduţ încă-i mai este dor de tatăl lui. Iar când deschide uşa bisericuţei ridicată de Samoilă Zgăvârdean, îl podidesc lacrimile: “Uitaţi – zice, indicând spre peretele din dreapta al pronaosulul miniatural – aici îi tabelul cu tăte mănăstirile la care o fost tata (şi sunt vreo 20). O mai lăsat locuri libere pă tabel,
c-o mai vrut să mai vadă şi altele. Da’ n-o mai apucat săracu’ “.

Adevărata moştenire a familiei

Răduţ Zgăvârdean este mai mult decât mândru de reuşita tatălui său

Răduţ Zgăvârdean spune că nu o dată i s-a sugerat să doneze bisericuţa vreunui muzeu din ţară, mai ales că el, mama şi soţia lui au rămas singurii locuitori permanenţi ai gospodăriei şi abia mai au timp şi putere pentru treburile zilnice, decum să mai îngrijească şi biserica. “În fiecare dimineaţă, tata mergea întâi la bisericuţă. Zicea o rugăciune şi dup-aia să mai uita ce trebe făcut la ea. Abia dup-aia începea lucrul în casă, ori pleca la câmp. Duminica, sau la sărbători, mai veneau şi vecini de se rugau aici. Încă mai vin, da’ parcă mai rar. Câteodată mai intrăm şi noi în ea să zicem o rugăciune”, spune fiul lui Samoilă.
Familia nu se poate plânge că e una săracă, aşa că orice ofertă ar fi primit şi ar primi pentru bisericuţa lui Samoilă ar fi refuzată: “Eu am ce-mi trăbă. Fratele meu e şi el foarte bine aranjat, tăt aici, în sat. Copiii noştri au ce le trăbă. Fiecare are câte o casă şi ar mai fi şi pentru nepoţi câte un pic de avere. Aşa că de ce să o dăm cuiva? Mai grijim noi cum putem de ea, dar beserica lu tata nu pleacă de aici. Aici o făcut-o, aici rămâne!”, spune hotărât Răduţ Zgăvârdean.

A vrut biserica lui

Mama lui Răduţ, Maria, îşi aminteşte: “Omu’ meu ave’ frică de Dumnezău. Mereu ne spunea că trăbă să avem grijă, să ne uităm în sus. Ave’ el daru’ ăsta să facă cruci faine pentru oameni. De multe ori le făce’ gratis. O dată o venit de la o slujbă, nu mai ştiu de la care mănăstire. O intrat în casă, n-o zâs nimic. O dumicat pita, o mâncat liniştit şi s-o pus pă pat, după care o zâs: «Or să mă lase puterile, da’ înainte de asta o să fac o bisericuţă la mine acasă»”. Maria s-a căsătorit cu Samoilă Zgăvârdean în 1945. El s-a dus la cele veşnice în 2005. Ea, la cei 89 de ani pe care-i are, mai stă liniştită în cămăruţa pe a cărei fereastră se mai vede, ieşind de după şură, un colţ din biserica ridicată, de unul singur, de omul ei, numărându-şi zilele
până-n clipa-n care îl va vedea din nou.