Editorial: Monumentele vs alesul “vom face”

Toţi colegii ştiu că sunt pasionată de istorie şi îmi aleg cu preferinţă subiecte din acest domeniu. Scriu despre monumente şi momente, aşa că răsfoiesc cu plăcere cărţi şi studii de specialitate, ziare vechi şi mă pierd ore întregi în poveşti cu arheologi şi cercetători. Pe teren, însă, lucrurile devin dureroase. De mai bine de zece ani, de când sunt reporter în judeţul Hunedoara, aud aceleaşi poveşti de la autorităţi când vine vorba de monumente: preaveşnicul “vom face”.

Pe vremea lui Mircia, mă temeam că cetatea va deveni “mall cultural” cu pânze futuriste atârnate peste zidurile medievale, am scris despre Castelul de la Hunedoara şi promisiunile diverşilor miniştri şi recunosc că (încă) aştept ziua în care mai marii de la Episcopia Devei şi Hunedoarei vor anunţa că vor să salveze frumoasele bisericuţe din lemn din satele judeţului în loc să ridice mastodonţi din beton şi marmură prin centrele oraşelor.

De fiecare dată, la fiecare plimbare prin Sarmizegetusa Regia, bucuria şi supărarea îmi însoţesc paşii. Am fost acolo când excavatoarele au împins pietrele din zidurile dacice şi le-au nivelat sub torente de pământ, ori am cules de prin noroi boabele de grâu carbonizate, după ce acelaşi excavator a lovit un depozit dacic de cereale. Chiar şi când merg la ţară, ochii caută cioburi în urma plugului…

Nimic nu se compară cu emoţia stârnită de gândul că tu eşti cel care atinge pentru prima dată, după mii de ani, un lucruşor cât de mic.
Dar şi supărările sunt crunte! Îţi vine, pur şi simplu, să-i iei la palme sau să îi strângi de gât pe toţi “factorii de decizie” care cred că arheologii sunt doar o pacoste şi o piedică pentru proiectele lor, dar nu se sfiesc să declare pompos la fiece eveniment “acoperit de presă” că, bineînţeles, “vor face”.

Între timp, pietrele se sfarmă, lemnul putrezeşte, comorile se fură… Ei, în continuare, “vor face”. Dar şi când se apucă de treabă! Plimbarea excavatorului prin Regia intră tot la acest capitol condus pe acea vreme de un ins, Rudeanu, de la cârma CJ, nu că ar fi singurul proiect din sit prin care utilajele au intrat vitejeşte în ruine.

În timp ce Ordinul Arhitecţilor se lupta să conserve măcar câteva bisericuţe de lemn, autorităţile locale puneau fel de fel de condiţii “ciudate”. Arhitecţii au refuzat colaborarea şi din câteva bisericuţe s-a ales deja praful.

Cele care încă supravieţuiesc au intrat într-un program al organizaţiei internaţionale World Monuments Fund, care se va strădui să adune fonduri şi specialişti pentru a fi restaurate.

Recent, ascultam discuţia unui fost jurnalist, actual administrator de sit, care îl întreba pe un primar: “Vă daţi seama că staţi aici pe o mină de aur?”. Faţa edilului arăta clar că nu îşi dădea seama ce poate face cu un asemenea sit, în afară de a continua acolo lucrările agricole. Şi totuşi, spre mirarea mea, autoritatea de comună a mişcat buzele: “Păi, să vezi că vom face…”. Aha, încă un sit salvat… şi nu pot să uit altă întrebare retorică a unui coleg: “De ce, oare, nu vrea niciunul să facă lucruri frumoase, să rămână în istorie?”.