Fost jandarm, acum scafandru în Caraibe

Are 34 de ani şi este un fost jandarm din Orăştie. A călătorit “de nebun” până la Lhasa, în Tibet, a făcut parte din Detaşamentul de Misiuni Internaţionale şi a lucrat pentru Curtea de Justiţie de la Mitrovica, în nordul provinciei Kosovo, iar acum a lăsat totul şi s-a aventurat în Mexic, la Marea Caraibelor, unde vrea să devină “dive master”.

Cristian Crăciun a lăsat uniforma de jandarm pentru costumul de scafandru şi toate provocările unice pe care ţi le oferă lucrul în adâncurile Mării Caraibelor

Când a plecat din Orăştie către Mexic, pentru o bursă de specializare ca scafandru profesionist turistic, habar n-avea ce-l aşteaptă. Trimisese CV-uri, vorbise pe Skype cu omul de legătură al companiei la care avea să ajungă şi se documentase destul de bine pe Internet. A plecat cu avionul din Londra şi-a zburat până la Cancun. Schimbarea a fost una drastică. De la clima continental-temperată a ajuns tocmai în Marea Caraibelor, într-o climă tropicală, toridă şi umedă. Vară tot timpul anului.

“Uşile se deschid după ce te arunci”

Cristian Crăciun fusese jandarm vreme de 10 ani, când, într-o zi, s-a decis că munca asta nu mai e pentru el. Nu spune că sistemul e bun sau rău, ci rămâne neutru. “Este clar că pentru mine Jandarmeria a fost şi un mare plus. O experienţă de viaţă. Dar a venit un moment când mi-am dat seama că nu asta este ceea ce vreau să fac. Simţeam că pot să fac şi altceva, mai mult, într-un loc diferit”, povesteşte Cristian. Cât a fost jandarm, a făcut o mulţime de lucruri: a lucrat şi ca jandarm montan, dar şi în detaşamentele de intervenţie şi a ajuns până în Kosovo, într-o misiune internaţională de menţinere a păcii. O vreme a locuit la Sibiu şi îşi aminteşte cu drag de munca lui sau distracţia din vârf de munte, de la Bâlea Lac. Pasionat de călătorii, de turism şi de aventură, a făcut cursuri de ghid turistic şi ghid montan. A fost o perioadă de căutări, o bâjbâială, după ceea ce Cristian Crăciun dorea să facă în viaţă cu adevărat.

Acum doi ani s-a hotărât: scuba-diving, adică scufundări turistice (cu aparat de respirat sub apă). Şi cam atât a fost cu Jandarmeria pentru el. Şi-a dat demisia şi a făcut primii paşi înspre o nouă profesie. “Uşile se deschid după ce te arunci”, aşa a crezut mereu. A avut de înfruntat propriile temeri şi a trebuit să îi facă să înţeleagă pe părinţii lui că tot ceea ce făcuse în ultimii 10 ani, pur şi simplu, nu îi mai era de ajuns. Un proiect care oferea cursuri de iniţiere în meseria de scafandru a fost oportunitatea, “uşa” care i s-a deschis. A plecat la Constanţa şi a intrat în prima şcoală civilă de scafandri profesionişti “Salvamari şi scafandri pentru economia românească”. Vreme de câteva luni a învăţat cum să coboare în adâncuri şi cum să iasă în siguranţă la suprafaţă, aşa cum un copil învaţă să meargă.

“Niciodată nu rămâi între uşi”

Când a terminat cursul, nu mai era un începător într-ale “scafandreriei”, cum îi place să spună. Era scafandru profesionist comercial, ceea ce, după Cristi, “e OK”. Însă nu îndeajuns pentru ca el să-şi împlinească visul. “Sunt mai multe specializări, odată ce ai ajuns scafandru. Este specializarea de scafandru comercial, mai poţi fi scafandru turistic, scafandru militar, scafandru utilitar. Eu vroiam să fac turism cu meseria asta, aşa că aveam nevoie de o supra-specializare”, spune Cristian. S-a apucat de “cotrobăit” Internetul şi a descoperit mai multe variante. Ar fi putut să meargă cu o bursă în Grecia, în Croaţia, în Malta, Tenerife, Thailanda sau Mexic. A analizat opţiunile şi, dintre toate, până la urmă a ales-o pe ultima de pe listă, cea mai avantajoasă. Avea să plece scafandru la Marea Caraibelor, adică tocmai în Mexic. “Chiar dacă uneori lucrurile nu merg aşa cum vrei tu, chiar dacă situaţia nu este, la un moment dat, strălucită, trebuie să ştii că niciodată nu rămâi între uşi!”, este credinţa lui Cristian.

Foarte săraci, adică foarte fericiţi!

Pentru el, aceasta nu era prima plecare la capătul lunii. În 2009, mai fusese odată, însă la cealaltă margine a ei, către Soare-răsare. Din economiile lui a strâns 2.000 de euro şi acum patru ani a plecat pentru 23 de zile spre Asia. Toată călătoria a făcut-o împreună cu doi prieteni, soţ-soţie. Un drum iniţiatic, până în inima budismului. A plecat de la Bucureşti în direcţie inversă: spre Vest, la Paris. De acolo s-a urcat într-un avion spre Beijing. Ruta completă era Bucureşti – Paris – Beijing – Lhasa. Vreme de trei săptămâni a umblat prin China şi prin Tibet cu prietenii săi. A aterizat pe aeroportul de lângă Lhasa, la 100 de kilometri de oraş, cel mai important din Tibet, aflat la peste 3.600 de metri altitudine. Un oraş straniu, un duplex uriaş, în care cele două părţi sunt, în sine, două contraste: partea tibetană, care păstrează tradiţia locală şi întruchipează esenţa budismului şi partea chineză, unde mare parte a construcţiilor tradiţionale au fost demolate şi au fost înlocuite cu blocuri de beton, ridicate pentru “veneticii” chinezi care se stabilesc aici.

A dormit în hosteluri şi, pentru o noapte, s-a alăturat călugărilor budişti. A văzut Potala, clădirea de 117 metri înălţime, care se sprijină pe 15.000 de coloane şi care a fost ridicată de tibetani între munţi încă dinainte de anul 1.650, din piatră, lemn şi mortar, pentru omul venerat în întregul Tibet, Dalai Lama. A avut enorm de învăţat de la ei, de la tibetani. A văzut oameni fericiţi, fericiţi cu adevărat, deşi nu aveau nimic pe lumea asta sau tocmai de aceea. “Călătoria din Tibet nu a avut neapărat scopul de a explora budismul şi de a-l cunoaşte îndeaproape, ci a fost răspunsul la câteva întrebări despre viaţă, care-mi bântuiau prin minte. Călugării budişti, de exemplu, sunt foarte săraci, dar şi foarte fericiţi”, mărturiseşte Cristian.

Budism şi ortodoxie

A descoperit în căutările sale către absolut şi veşnicie un om care, cândva, acum câteva mii de ani, căutase şi el aceleaşi răspunsuri. Buddha. Găsise ceva. Aflase că dincolo de cortina cu care merge turma lumii fizice, palpabilă şi plină de suferinţă, există, de sine stătătoare, o realitate fără început şi sfârşit, un Adevăr mare, mai mare decât orice altceva, un adevăr pe măsura libertăţii. Un Adevăr care-ar putea limpezi şi lumina, doar prin el însuşi, întreaga existenţă umană. A fost nevoie să revină acasă, în Hunedoara, ca să îşi dea seama cât de bine seamănă, în esenţă, budismul cu ortodoxia. Aceeaşi tendinţă spre desăvârşire şi aceeaşi reţetă pentru fericire: să renunţi la bunurile materiale şi la plăcerile lumeşti, iluzorii, trecătoare şi, tocmai de aceea, atât de deşarte. Să nu faci niciodată rău, să nu ucizi, să nu aduci nimănui suferinţă. Pentru că va veni ziua când vei plăti. Însă nu de teamă, ci din dragoste şi compasiune pentru fiecare făptură vie de pe pământ: “Şi de mi-aş da trupul să-mi fie ars şi n-aş avea dragoste, sunt aramă sunătoare şi chimval zăngănitor…”.

O poveste cu corali

Astăzi, Cristian Crăciun locuieşte, de aproape trei luni, în Playa del Carmen, un oraş însorit de pe continentul central american. Nu mai e demult un scafandru începător. Câteva ore pe zi are de făcut prezentări. Într-o piscină, trebuie să le arate turiştilor americani, canadieni, olandezi şi germani ce înseamnă să cobori în adâncuri într-un costum de scafandru. Zi de zi, şase zile pe săptămână, coboară el însuşi cu instructorul lui şi cu câte şase turişti în adâncuri, până la 30 de metri adâncime, până jos, acolo unde chiar şi Marea Caraibelor cea limpede şi senină stinge lumina. S-a scufundat în uluitoarele cenote (puţuri imense din calcar, umplute cu apă, doline sau peşteri subterane care comunică prin canale subterane cu marea sau cu lagunele) şi a privit în sus printre corali ca printre zgârie-nori. A înotat printre bancuri de peşti şi ţestoase uriaşe, aşa cum copiii noştri se bălăcesc în cădiţa de baie, printre răţuşte de plastic. Calm şi aşezat, Cristian Crăciun îşi caută cuvintele ca nu cumva să nu greşească, să nu spună… prea puţin.

Vorbeşte despre o lume acvatică splendidă, în care intră zilnic. Vorbeşte despre ea cu căldură, cu drag, ca despre un om, ca despre o persoană fascinantă, pe care-a avut privilegiul s-o cunoască până în cele mai intime străfunduri ale fiinţei. Până la urmă, îşi dă seama că n-o să îţi poată explica niciodată cu adevărat, de la peste 8.000 de kilometri depărtare, cât de frumoasă e lumea asta pe care noi o privim fascinaţi doar în documentare. Îşi aminteşte, aşadar, de vremea când era jandarm montan, printre zăpezi şi de o vorbă a oamenilor muntelui: “Trebuie să fii alpinist, ca să înţelegi”. Trebuie să fii scafandru, ca să-l înţelegi pe Cristian, hunedoreanul care-a plecat pe un alt continent, ca pe-o altă planetă, pe urmele lui Jean-Jacques Cousteau. Are colegi de peste tot din lume, mai ales din ţările vorbitoare de limba engleză. Una dintre cerinţe, ca să te poţi înţelege cu turiştii, veniţi şi ei de pe toate continentele.

Mayaşii, oameni faini!

Pe localnici, urmaşii celebrilor mayaşi de altădată, îi deosebeşti foarte uşor: piele maronie-roşcată şi scunzi din cale-afară. Un metru şi 30 de centimetri femeile, cel mult un metru şi jumătate bărbaţii. Deschişi şi primitori, ca nişte copii, “oameni faini”, zice Cristian. Adaugă că “nu e nimic ascuns în oamenii ăştia”. Când râd, râd, când sunt trişti sunt trişti. Cât priveşte meseria sa, care poate fi şi periculoasă, până la urmă, Cristian spune că nu e chiar aşa de grea. Are şi colege, nu doar colegi, şi spune că, odată ce ştii regulile, nimic nu te poate împiedica să fii scafandru, ca femeie. “Păi, nu mai departe şefa mea. Nu e nimic neobişnuit la asta şi nici nu e ieşit din comun ca o femeie minionă să instruiască un munte de om. Sunt cazuri de bărbaţi, poate chiar luptători, care în ring sunt mari zmei, zice Cristian, dar cărora le e teribil de frică de apă. Lui Cristian nu prea îi e teamă de nimic. Doar i-a trebuit curaj să plece în Mexic, ca să coboare printre corali! A cântărit bine, dar n-a ezitat. Ca să ajungă aici, şi-a vândut până şi maşina, un Ford Fiesta.

Nu ştie ce-i rezervă viitorul. S-ar putea să plece în Thailanda, ar putea rămâne o vreme aici. Dacă s-ar întoarce în România ar vrea să locuiască la Sibiu, oraşul care i-a rămas lui la inimă. “Cred că, de fapt, sunt un familist. Mi-aş dori o familie. Uneori asta chiar îmi lipseşte. Peste 10 ani mă văd cu o familie, dar aşa, una mai călătoare…”, se amuză. Apoi închide Skype-ul şi se grăbeşte către centrul de scufundări la care lucrează. Va intra într-o nouă tură obositoare şi va reveni acasă abia peste vreo 12 ore. Dar îi place ce face.

Nu-i genul care să meargă “cu turma”. N-ar putea lucra niciodată într-o mulţinaţională. Singurul curent de care s-ar lăsa purtat o vreme ar fi curentul mării azurii a Caraibelor, care să-l ducă până în raiul de pe Pământ, splendida insulă Cozumel, Insula Rândunelelor, paradisul coralilor şi-al peştilor tropicali.