Cum laşi un sat să moară: nu-i faci drum

Incredibil sau nu, în România există încă zeci de mii de  localităţi fără curent electric. Presa a relatat şi continuă să arate o mică parte dintre cazuri. Incredibil sau nu, în România europeană a mileniului III există şi sate care nu au drum. Deloc! Este şi cazul localităţii Ioneleşti, din comuna Bulzeştii de Sus, judeţul Hunedoara.

Ionel Gherasim nu crede că va mai prinde ziua în care va vedea o maşină în Ioneleşti

Din moment ce localitatea există de sute de ani, s-ar putea spune că puţinii oameni care mai trăiesc aici s-au obişnuit cu situaţia. Dimpotrivă. S-au săturat. S-au săturat mai ales să li se promită că vor intra şi ei în rând cu lumea. Cu toate astea rămân în satul fără drum. Spun că sunt “aproape fericiţi”. Ar fi de-a dreptul fericiţi dacă n-ar mai fi nevoiţi să-şi urce în spinare, până sus, într-un vârf de munte, absolut toate lucrurile de care au nevoie în gospodărie, de la saci cu făină, până la saci cu nisip, ori alte materiale de construcţie.

Prin pădure, pe un versant nemilos

Ionel Gherasim nu crede că va mai prinde ziua în care va vedea o maşină
în Ioneleşti

În Ioneleşti e imposibil de ajuns fără indicaţii clare de la vreun localnic. Undeva la jumătatea distanţei dintre satele Bulzeştii de Jos şi Bulzeştii de Sus, trebuie să treci un pod peste un râu, apoi să te uiţi bine după ceea ce seamănă a fi o cărare ce intră în pădure. Nu e însă una în toată regula. E mai mereu acoperită de un strat gros frunze. Dacă sunt şi ude, ţi-e foarte greu să urci, mai ales că panta e de-a dreptul sadică. Din Valea Bulzeştilor ai de urcat un kilometru şi jumătate. Destul cât să-ţi pară rău că nu mai obişnuieşti să faci mişcare, ori că n-ai reuşit încă să te laşi de fumat. Abia te poţi duce singur în sus, fără bagaj, aşa că nu-ţi vine să crezi când, pe cărare, găseşti trei saci cu nisip. Unul singur are vreo 40-50 de kilograme. E adus “cu cârca”, aşa cum zic localnicii, de jos, din vale. Încă un sfert din drum şi alţi doi saci aşteaptă să mai fie urcaţi un pic, tot în spate, spre cătunul despre care te-ai convins deja că nu are drum, dar în care nu-ţi vine să crezi că oamenii îşi urcă aşa materialele de construcţii. Proprietarul şi-a adus sacii cu nisip şi balast în spate până mai sus, în pădure. Nu putea să-i lase la drumul mare, jos, pe vale, că rămânea fără ei. Or să stea pe versantul împădurit până când găseşte putere şi timp să-i ducă până-n bătătura casei.

Aproape linişte

Cristian Dan e supărat pe autorităţi, dar Ana-Maria, încă nu

Doi bătrâni singuri, un tânăr de 29 de ani, şi el singur, doi soţi şi o fetiţă de 6 ani. Aceştia sunt locuitorii cătunului Ioneleşti. Locul ar fi putut să se transforme într-un sat în toată regula, în ultimele decenii, dar, de un secol şi mai bine, nu s-a găsit nimeni care să taie un drum în coasta muntelui pe care e aşezat. Populaţia – record a cătunului a fost de vreo 30 de persoane, cu o jumătate de veac în urmă. Curentul electric a ajuns aici abia în 2006. Drumul încă mai aşteaptă. Între timp, doar patru case au rămas locuite. Vreo trei încă se mai ţin drepte, dar sunt pustii. În rest, ruine înghiţite de vegetaţie, păşuni reîmpădurite de natură, câteva văcuţe, un cal şi doi câini. Atât.

Mistreţii, musafiri constanţi

Prima casă ce iese-n calea aşa-zisei cărări este a lui Gherasim Ionel. Are 73 de ani şi e circumspect la vederea străinilor. Apoi, cu fiecare vorbă, cu fiecare răspuns, pe chip i se instalează un zâmbet. Este zâmbetul omului care n-a mai apucat de multă vreme să mai povestească, una-alta, cu vreun străin care-l întreabă cum o mai duce. “Ei, ce să fac! Iaca, pierd vremea p-acia. Acuma cosăsc neşte buruieni, să nu să facă mai mari”, spune bătrânul. E singur într-o gospodărie cu două case, două grajduri şi un coteţ de găini. Casa veche, “aia dinsus, care stă să să huruie tătă”, e acoperită cu ferigă uscată şi reînviată pe ici pe colo. Unul dintre grajduri e pustiu. În el îşi ţinea perechea de boi, când era mai tânăr: “O murit tata, când eram io mic. Aveam numa’ 9 ani. Am rămas io cu mama şî cu buna, să grijăsc de ele. Or murit şî ele. N-am vrut să mă duc ginere, jos, în Bulzăşti, că io nu suport să fiu slugă. Dup-aia m-am trezât sângur, neînsurat şî fără copii. Mai am un frate, pi la Arad, da’ nu mai şciu nimic de el, dac-o mai trăi or’ ba. Acuma-s moş. Nu mai îi bai că-s sângur. Nici că nu mai merg la mândre nu mai îi bai mare”, râde bătrânul.

Una dintre cele patru case din Ioneleşti care stau să se prăbuşească

Râde şi mai tare când îl întrebi cum de rezistă într-un sat care nu are drum: “Cum? Păi uite-aşe. Un acoperiş deasupra capului, o văcuţă, un căţăl (Răduţ, singurul său companion – n.r.) şi din când în când câte-un mistreţ care vine, acuma, tomna, să-mi mânce merele, aci, mai dinjos de casă. Io dau la alarmă (alarma lui fiind, de fapt, două tuburi de fier în care loveşte cu bâta), strig la el, iară el să uită la mine şi-şi vede de treabă. Nu mă bagă-n samă. Or mai venit p-aci şi urşi, da’ mai rar. Ultima dată m-or furat doi stupi”. Omul ar ţine-o în glume până seara, mai ales că habar nu are când va mai avea ocazia să facă bancuri, în târnaţul casei, cu străini picaţi din Lună. Pentru o clipă devine serios şi spune: “Am lucrat un pic la pădure, apoi, tăt pi lângă casă. Am un foi cu care mai fierăream în beci. Mai fac ş-acuma, da’ mai rar, că nu mai am la cine face. Mai am neşte stupi în care mai ţîn neşte goange… Aveam şî ajutor social, vo 150 de lei, da’ mi l-or tăiat că am băgat la APIA, pentru subvenţâie, vo două hectare. Da’ de-amar să le fie!”. Redevine glumeţ când îl întrebi de sănătate: “Îi mai greu cu doctoru’ că trăbă mers până la Brad (30 de kilometri – n.r.), da’ când mi-i rău, mă mai tratez cu un pahar de crampă (ţuică fiartă) şî trece”.

Prin pădure, spre şcoală

Una dintre cele patru case din Ioneleşti care stau să se prăbuşească

Gard în gard cu gospodăria lui Gherasim Ionel e casa “poştaşului”. Un fost poştaş din comună a cumpărat-o, dar nu locuieşte în ea. Mai sus, ridicată pe o muchie de deal, e casa lui Rovin Ionel (în mai toate satele din comuna Bulzeşti, numele satelor vin de la familiile care le-au întemeiat: Ruseşti, Georgeşti, Păuleşti, Ioneleşti…. E mică, pentru că atât loc drept a găsit proprietarul să o aşeze. I-a făcut fundaţie de piatră, iar restul e de lemn. A stat aici până când i-a venit vremea să se ducă pe lumea cealaltă, cu vreo cinci ani în urmă. Casa mai are puţin şi va deveni ruină, la fel ca cea situată cu vreo 200 de metri mai în sus şi pe care doar un măr cu roade ce au exact gustul acela minunat al merelor din copilărie o mai salvează în ochii trecătorului.

În stânga, peste un alt pârâiaş, e un grup de trei case. Lângă una dintre el e veselie mare. O mogâldeaţă se ceartă cu un căţeluş care nu o lasă să-şi aleagă de pe jos, de prin iarbă, cele mai arătoase pere. E tot după mânuţele ei. Se numeşte Ana-Maria Dan, are şase ani şi este singurul copil din cătun. De anul ăsta merge la şcoală, iar mama ei e de-a dreptul îngrozită: “Nu ştiu ce-o să facem la iarnă. Nici vorbă s-o las singură. O să merg eu cu ea până jos, în vale. O să merg şi la dus şi la-ntors. Da’ nu ştiu ce-o să facem noi la iarnă, c-o să fie neaua pân la brâu!”, spune Rodica Dan (41 de ani).

Legaţi de loc

Localnicii din Ioneleşti îşi duc în spinare atât proviziile săptămânale luate de jos, din sat sau din Brad, cât şi toate celelalte de trebuinţă, inclusiv materialele de construcţii

Femeia povesteşte că s-a născut aici, a copilărit aici şi că, pur şi simplu, nu a putut pleca. “Mai greu mi-a fost şi mie când am fost mică. Apoi am mai crescut şi nu mi se părea aşa de greu. Acum am un copil şi un soţ. Omul meu mi-a dovedit că ţine la mine încă de când a acceptat să vină el aici, de jos, din sat, unde-s alte condiţii. Ne e însă tare greu fără drum. Numai noi ştim cum ne-am chinuit, cu un car tras de boi, să ne aducem sus un frigider. L-am adus prin Păuleşti, dup-aia prin pădure, păstă câmp, vai Doamne…”. Gospodăria familiei Dan este singura conectată la reţeaua de curent electric. În 2006, când a ajuns “minunea” electricităţii şi aici, majoritatea localnicilor erau prea bătrâni şi prea săraci ca să-şi mai dorească lumină la bec, frigider, maşină de spălat şi televizor. Cristian Dan însă a urcat în satul fără drum, de jos, unde era obişnuit cu “modernismele”. Are patru antene de satelit. Doar două mai merg. Are şi o cameră video pe care se căzneşte să o repare.

Vrea să-şi ia şi un laptop dar, mai întâi, trebuie să facă el cumva să-şi scoată banii pe calul cumpărat săptămâna trecută cu 3.000 de lei: “Am tăt urcat la saci cu spatele. Acuma deja am probleme. Nu mai pot căra atâta. O trebuit să ne luăm un cal. De căruţă încă n-am nevoie, că nu prea am pe unde veni cu ea. Doar aţ’ văzut că nu să pote urca cu căruţa prin pădure”. În afară de toate cele de trebuinţă într-o gospodărie, Cristian Dan mai are ceva: multe cuvinte de ocară pentru toţi cei care îndrăznesc să-i mai promită că va avea vreodată drum spre cătunul în care locuieşte, munceşte şi din care plăteşte taxe şi impozite, fără să fie însă angajat pe undeva.

Oamenii din Ioneleşti refuză să plece din locul în care s-au născut, iar peisajele de aici te fac să-i înţelegi, oarecum

“Când îi vorba de plătit nu te iartă nime’. Când îi vorba de făcut ceva, ori te mint tăţ’ în faţă, ori îţ’ zâc că n-au bani”, spune încruntat bărbatul. Chipul i se mai luminează însă când o vede pe micuţa lui, Ana-Maria, cum îşi ia de la umezit un mic tulnic (despre care zice mândră că e făcut prin 1953) şi începe să sufle cu putere-n el, chinuindu-se să imite cât mai bine sunetele pe care le-a auzit ea pe la tulnicăresele bătrâne din celelalte sate.

Deşi are doar 35 de ani, Cristian Dan devine resemnat: “Aşe rămânem noi aici. Cu tulnicu’ şi cu ce avem. V-ar spune şî vecinii mei că am dreptate, da-s plecaţi cu vacile mai în sus. Aicea, dacă nu ne facem noi ce ne trăbă, nu vine nime’ să ne deie nimic. Of Doamne! Da di ce n-o fi şî la noi ca-n America: dacă tu, primarule, nu-mi faci drum pân’ la poarta casei, io nu-ţ’ plătesc impozit?!”.

O comună cât un bloc

Comuna Bulzeştii de Sus este compusă din nouă sate. Unul dintre ele, Ticera, mai există doar pe hartă şi în scripte. Oficial, un singur locuitor mai este înregistrat la Ticera, dar, practic, satul a dispărut. În toată comuna sunt înregistraţi 312 locuitori. În realitate, doar 230 mai locuiesc în cele nouă sate. Cu 40 de ani în urmă, peste 1.000 de oameni locuiau în această comună. Făceau naveta la minele de la Ţebea şi Gura-Barza. Minele s-au închis, iar comuna tinde să devină pustie. “Nu avem nici măcar un agent economic care să ne furnizeze venituri la bugetul local. Sunt doar trei magazinaşe care ne dau câte 100 de lei pe an. Anual, noi reuşim să încasăm taxe şi impozite de vreo 30.000 de lei. Dacă, într-o lună, nu ne vin bani de la Consiliul Judeţean, ori de la Finanţe, nu avem cu ce să ne plătim salariile în Primărie”, se plânge primarul Mirel Ion Suba, aflat la primul mandat. Lamentările nu-l împiedică însă să spere: “Chiar dacă n-o să primim bani pentru drum, o să ne luăm noi un utilaj cu care o să facem drum spre Ioneleşti, din drumul care duce spre Păuleşti. O să fie mai lung, de 14 kilometri, dar măcar o să fie drum cât de cât practicabil”.