Editorial: Reţeta fericirii în România – fără televizor

Săptămâna trecută am întâlnit şi hunedoreni mulţumiţi. Nu, nu e vorba despre funcţionari cu salarii babane, nici despre oameni de afaceri care au avut vreo idee genială şi au pus-o în practică şi nici despre şomeri de lux. Oamenii la care mă refer trăiesc într-un sătuc care nici măcar nu mai există oficial. Se numeşte Frăsinei şi jumătate din el aparţine comunei Romos, jumătate oraşului Cugir. Este chiar pe culmea de munte ce separă cele două unităţi administrative, culme pe care trece şi graniţa dintre cele două judeţe.

Mai sunt vreo 30 de locuitori permanenţi în Frăsinei. Copii sunt doar vreo patru-cinci, tineri între 20 şi 30 de ani doar vreo doi-trei, adulţi între 30 şi 60 de ani sunt vreo 10, restul… bătrâni fără pensie. Şi, totuşi, pe chipul lor se poate citi fericirea. Trăiesc la fel ca-n urmă cu 100 de ani. Fără curent electric şi fără un drum practicabil. Atât dinspre Cugir cât şi dinspre Romos, în Frăsinei, “satul care nu există”, se ajunge doar cu căruţa, ori cu o maşină 4×4 bine pusă la punct. Oamenii de aici cultivă pământul, dar, mai ales, cresc animale. Sunt fericiţi pentru că, în urmă cu 100 de ani, nu le dădea nimeni subvenţii pentru terenuri şi animale. Unii reuşesc să se îngrijească de câte 10 – 20 de vaci. Când animalele “sunt în cea mai bună formă fizică şi estetică”, vorba unuia dintre localnici, e vremea să fie vândute la târg. 40 de milioane de lei vechi, o vacă, cel puţin 10 milioane, un porc. În cazul văcuţelor mai vin şi produsele “conexe”: lapte, brânză, unt. Şi ele iau calea târgului de la Cugir, la fiecare sfârşit de săptămână. Una peste alta, cine este în putere, nu se prea poate plânge.

Într-un sătuc total rupt de lume, căruia nici măcar nu i se mai recunoaşte oficial existenţa, oamenii zâmbesc şi nu se plâng de pensiile prea mici. Pentru că pensie nu are niciunul dintre ei. Asta au făcut de când se ştiu: au crescut animale. Nici tinerii nu se plâng de lipsa locurilor de muncă, pentru că de lucru e destul în gospodăria familiei: se trezesc în fiecare zi la 06:30 şi muncesc până după ce apune soarele. Îşi iau liber doar sâmbătă seara. Atât. În doi ani însă, tineri fiind, îşi permit să-şi cumpere, fără adeverinţe de venit, rate la bănci, rugăminţi la giranţi şi griji pentru ziua de mâine, câte o maşină. Una 4×4, că alta nu le-ar fi de folos. Şi o cumpără “cu banii jos”.

Oamenii de aici au avut un “of” mare, cu ani în urmă: apa. Pentru a-şi creşte animalele erau nevoiţi să se chinuiască transportând apă de la 4, 5, 6 kilometri distanţă, de jos, din râul Cugirului. Primarul din Romos a găsit o soluţie pentru o aducţiune care să treacă prin mijlocul satului. Apoi, fără să aştepte ajutorul nimănui, fiecare localnic a pus mâna pe lopată şi pe tărnăcop şi şi-a săpat şanţ ca să-şi tragă apa în curte. Unii au săpat fericiţi şanţuri lungi şi de 100, chiar 200 de metri. Nu s-au dus la Primărie să se plângă că au rămas fără apă din cauza vecinului care nu-şi plăteşte taxele comune.

Acum au un alt “of” mare, şi nu e neapărat drumul de acces, absolut imposibil de parcurs de vreo maşină obişnuită. Ar vrea şi ei să se poată folosi de câte un frigider, iar puţinilor tineri din sat le-ar prinde bine un computer. Şi l-ar conecta ei la Internet, pe banii lor, printr-un abonament la vreo firmă de telefonie mobilă. N-ar avea pretenţie să vină Primarul să le ofere “wireless”.

În Frăsinei însă, se mai aplică şi acum vechile metode de conservare a alimentelor, gen carnea bine sărată şi pusă în untură, undeva în pivniţă. Tot aici, timpul de pierdut pe Internet ar fi infim, comparativ cu cel din mediul urban. Vaca nu dă lapte dacă nu e adăpată, hrănită şi mulsă la timp.

Oamenii din Frăsinei muncesc şi nu se plâng. E drept că Dumnezeu i-a binecuvântat să trăiască (e drept, într-un mediu total diferit) altfel decât noi, cei cu ochii pironiţi în asfalt, apoi în ecrane (la serviciu), iar în asfalt (în drum spre casă) şi iar în ecrane (la TV, sau pe net), acasă, comparându-ne viaţa cu fel de fel de stereotipuri consumeriste promovate de cei aflaţi la celălalt capăt al “conductei” de net, ori de semnal TV.