Povestea satului-fantomă din Ţara Haţegului

Un sat din comuna Toteşti ar putea renaşte din propriile-i ruine, după cum spun edilii. Realitatea din teren îl descurajează însă şi pe cel mai optimist observator. Când vine vorba de refacerea satului în care au copilărit, foştii localnici sunt un pic sceptici. Sunt de-a dreptul interzişi când află că în zona fostului sat Copaci, distrus de comunişti, s-a înregistrat epicentrul ultimelor cutremure din Ţara Haţegului. Nimic nu se compară însă cu relatările oamenilor despre teroarea la care au fost supuşi ani la rând de către activiştii lui Ceauşescu în încercarea lor de a-i determina să plece.

De la distanţă, cam atât se mai vede acum din satul Copaci, comuna Toteşti

Satul Copaci, sau ceea ce a mai rămas din el, a revenit în atenţia publicului la începutul lui septembrie. Cele două cutremure din acea zi de duminică au avut epicentrul aici, după măsurătorile făcute de staţiile specializate ale Institutului Naţional pentru Fizica Pământului. În Copaci nu s-a dărâmat şi nu s-a crăpat niciun zid şi nici de speriat nu s-a speriat nimeni. Pentru că, oricum, satul este dărâmat şi neînsufleţit, de ani buni.

Urmele satului din mijlocul câmpului

Satul Copaci încă mai apare pe hartă, dar e greu de ajuns la el fără să-ntrebi localnicii. Din drumul naţional ce duce de la Haţeg spre Caransebeş, înainte să intri în satul Toteşti, trebuie să faci dreapta pe lângă un mai nou deschis târg de animale. Drumul pietruit ce duce spre mijlocul câmpului dintre Toteşti şi fosta comună Unirea (acum General Berthelot) este însoţit, în mod bizar, de stâlpi vechi de curent, care nu au niciun cablu. După 300 de metri trebuie să faci din nou dreapta. Încă puţin şi pe un drum de pământ care, pe vremuri, era, de fapt, uliţa sătucului, ajungi la un pâlc de pruni şi corcoduşi crescuţi la fel de bizar, pe o movilă. De fapt, nu e o movilă, ci fundaţia unei case, care a fost cândva mare şi frumoasă. În spatele casei, o fântână secată îţi arată cu certitudine că aici, cândva, a locuit cineva. La doi paşi apar alte urme de ziduri acoperite de iarbă, tufişuri şi… copaci.

La vreo 200 de metri mai încolo, de-a lungul drumului, un lăstăriş mare ascunde alte ruine. De după un gard de beton, peste care s-au înclinat câţiva lăstari astfel încât să creeze un fel de tunel, ies cinci mogâldeţe de căţei, care-ţi rup inima cu scâncetele lor. Se iau după tine crezând că-i vei salva. Îi laşi însă în pace, gândindu-te că se prea poate ca mama lor să fie, totuşi, prin zonă. Mergi mai departe, refuzând să-ţi răspunzi la întrebarea: “Şi dacă, totuşi, vreun localnic fără inimă, ori prea zgârcit ca să-şi sterilizeze căţeluşa din curte, i-a aruncat aici?”. După câţiva paşi îţi apar în stânga două case care încă se mai ţin în picioare. Interioarele lor sunt devastate. Una dintre ele, veche, mai are câteva obiecte de mobilier de-acum 50 de ani, iar în faţa ei stă o fundaţie pentru o altă casă, ce s-a dorit la un moment dat a fi “casa cea nouă” şi o grămadă de vreo 4 metri cubi de cărămidă. Cele două case au, fiecare, fântânile lor, adânci de 10 – 15 metri, situate undeva mai în spate. Au avut odată şi mici livezi. Gardurile au dispărut însă demult. Între timp, tractoarele ce ară an de an câmpul ce înconjoară satul din toate părţile au mai muşcat puţin câte puţin şi din livezi. Încă 150 de metri, un alt pâlc de tufişuri şi copaci, un alt grup de ruine ale unor case, loc asemănător cu primul, cel dinspre Toteşti.

Pe una dintre casele care încă se mai ţin, consola de curent, fără firele şi izolatorii de rigoare, arată exact ca o cruce. De fapt, curentul electric a fost cel care a pus cruce satului Copaci. Mai precis, oprirea lui.

Metodă de constrângere

“Ai mei or coborât aici, la Copaci, din Lunca Cernii. De fapt, tăţ’ oamenii din Copaci or venit din Lunca Cernii. Cred că după împroprietărirea din 1922 or început să vină”, îşi începe povestea Liviu Miron Viţonescu. Are 52 de ani, locuieşte acum în satul Reea, din aceeaşi comună Toteşti, la 20 de minute de mers pe jos de Copaci. “Bătrânii or cumpărat casa de la cineva care s-o mutat la Haţeg. Or dat tăţ’ banii care i-or avut. Vo’ 60.000 de lei. Era prin 1966, cred. La tri ani dup-aia o venit ordinu’ de demolare. Fostu’ proprietar ştia că să pregătea demolarea satului, da’ n-o zâs nimic”, spune bărbatul. Din tonul său răzbate o revoltă tardivă, amestecată cu resemnare. “Am copilărit acolo. Ai, da’ fain era! Eram puţîni. Numa 11 casă erau. Da’ eram ca-n Rai! N-o fost rău nici după ce s-o făcut ceapeu’. Doară, vă daţ’ sama: era un sat în mijlocu’ câmpului”. Miron Viţonescu zâmbeşte cu subînţeles şi nu zice mai multe despre traiul din Copaci. Chipul i se întunecă însă din nou: “Eram săraci. Ai mei ş-or dat tăţ’ banii pă casă. Unde erau să să mai ducă?! N-or plecat aşe, cu una cu două. Era p-atunci un secretar la Primărie, la Toteşti. Unu’ Aron Ceoană. Venea şî de două ori pă săptămână să ne spună să plecăm, că vine cu buldozeru’ şî ne demolează căşîle. Or văzut că lumea nu pleacă. De prin 1970 până prin 1983 sau ‘84 cred c-or tăt încercat ei. Dup-aia, or tăiat curentu’. Abia ce l-or băgat. Mai întâi or fost stâlpi de lemn,
dup-aia or băgat stâlpi de beton. Ş-acuma mai îs câţiva! Nici nu şciu dacă nu cumva acolo o fost curent mai puţân de zece ani. Da şciu că io porneam lumina pă drum, sara. Era un întrerupător. Când veneam de la câmp, aprindeam becurile. Dimineaţa le opreau vecinii. Or tăiat curentu’ ca să facă lumea să plece. Da nu le-o mers cum or vrut”.

Au “ras” un sat, pentru nimic

Oamenii au rezistat, aproape 20 de ani fără curent electric. Nu toţi însă. Unii au plecat încă de pe la mijlocul anilor ‘80. Cele două case care mai rezistă şi acum au fost locuite ani buni şi după Revoluţie. “Mama me’ o fost ultima care o plecat de acolo. Cred că era prin 2000. O rămas sângură, că tata o murit. L-o lovit o maşână. Am luat-o cu noi, la Reea”, spune Angela Băran. Femeia povesteşte că a copilărit şi ea în Copaci. Făcea naveta, pe jos, la şcoală în Reea. Soţul ei, Voicu Băran, spune că satul îi devenise foarte drag: “Când eram tineri, aici, la Reea, în fiecare duminică era joc. La Copaci nu se întâmpla nimic. Dup-aia m-am îndrăgostit de satul ăla. Nevastă-mea zicea să mai stăm p-acasă, io îi ziceam «Hai să merem la Copaci». Era atâta de fain acolo că nu vă pot spune! Păcat că nu mai îi satu’ “. Angela Băran îşi aminteşte numele tuturor familiilor din sătucul ei natal. Ba chiar mai ştie şi câţi oameni erau în fiecare casă. Într-o jumătate de minut ţi-i spune pe toţi şi, la finalul adunării, “ies” 42 de suflete. Nu înţelege nici acum de ce s-a demolat satul: “Ziceau că încurcă tractoarele, că-i în mijlocu’ câmpului, da’ satu’ nu cred că ocupa mai mult de un hectar, un hectar şî ceva cu tăt cu grădinile din spatele caselor”, spune tanti Angela. “Pământu-i tare bun acolo, că-i lutos. Bătrânii îi ziceau «pământ galben». Nu poţ’ să-l lucri numa’ când eşti sigur că nu ploaie. Dacă-i ud, să face bulgări. Da’ dacă-i uscat, îi tare bun”, adaugă femeia.

Grajd cu etaj

Angela Băran îşi aduce aminte şi una dintre ameninţările comuniştilor: “Ziceau că fac bloc mai la şosea şi ne bagă pă tăţ’ acolo. Nici acuma nu-mi dau sama de ce or vrut să mute satu’. Ziceau numa’ că-i în mijlocu’ câmpului şi că-i încurcă”. Miron Viţonescu îşi aminteşte o altă înşelăciune la care au căzut victime părinţii lui: “Ne-or mutat aici, la Reea. Or zâs că ne dau cinci arii ca loc de casă. Pân’ la urmă ne-or dat numa’ două şî jumătate. Bun o fost ş-atât, numa’ că, dup-aia, tata o vrut să facă un grajd, să ţânem şî noi o vacă. Secretaru’ de la Primărie, tăt Ceanu ăla, i-o zâs «Poţ’ să faci grajd, numa’ dacă-l faci cu etaj». Dup-aia era vorba că or să demoleze şî Reea, şî să ne mute la Haţăg, da’ n-or mai apucat. Atunci ş-or bătut joc de noi comuniştii. Da’ o trecut cum o trecut”. Miron Viţonescu mai spune că la momentul la care sătenilor din Copaci li se cerea să se mute, nu li se oferea niciun leu despăgubire, ci doar promisiuni de mai bine la Reea, în Toteşti, ori în Haţeg. Angela Băran îşi aminteşte că plasarea satului în mijlocul unui mare câmp arabil aducea cu sine şi un dezavantaj: “Săracii bătrânii noştri plecau noaptea la 12.00 cu caru’ tras de vaci, că nu era nime’ aşe bogat ca să aibă cai, pă Valea Fierului după lemne. Tăiau iute cât puteau ca să vină acasă până la răsăritu’ soarelui, să nu-i prindă să-i lege c-or luat lemne”.

Casele din Copaci au fost demolate, parte de comunişti, parte de proprietari. Însă ce nu au reuşit comuniştii, au reuşit cei care s-au succedat la putere după 1989. În Copaci nu există nici acum curent electric. O asociaţie de producători agricoli a încercat să “repopuleze” sezonier satul, prin amplasarea unor silozuri de porumb şi, implicit, a unor angajaţi. După doi ani şi le-a mutat. În satul situat la câteva sute de metri distanţă de un drum naţional curentul electric lipseşte şi acum. Singurul care nu renunţă la speranţă, este primarul din Toteşti, Tiberiu Pasconi: “Am depus un proiect prin 2008 sau 2009, când se vorbea de electrificarea localităţilor fără energie electrică. Eu sunt convins că, dacă acolo am avea curent, am putea dezvolta o zonă agro-industrială şi cred că ar fi şi oameni care s-ar întoarce în sat. Sunt două case în picioare şi încă mai sunt fundaţii pe care se poate construi”. Până când ideea primarului va părăsi domeniul utopiei, ruinele satului Copaci vor juca rol de punct de reper pentru tractorişti şi loc de aruncat căţei nevinovaţi pentru stăpâni fără inimă.

Fotogalerie: satul Copaci