Rochiile victoriene ale Transilvaniei

O lume de poveste, croită în rochii scumpe, ample, pe crinolină, care dăinuie încă prin poveşti, în paginile vechi ale jurnalelor de modă sau în imaginaţia copilelor – este lumea inspirată de epoca victoriană. Fastuoasele rochii din sălile de bal europene au îmbrăcat în acea perioadă şi domniţele din conacele şi palatele din comitatul Hunedoarei.

Expoziţia “Rochia de bal. Jurnal de modă veche” de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane a adus în Sala şemineului din Palatul Magna Curia patru piese croite după tipare de la mijlocul secolului XlX, realizate de Elena Pleniceanu de la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud: “Am încercat să refac modelul de crinolină din acele vremuri, cu improvizaţii, e adevărat.
M-am gândit la o tematică care a fost mai puţin uzitată, cel puţin în zona noastră”. Cei care vizitează expoziţia pot admira rochiile de bal cu crinolină, accesorii şi piese de vestimentaţie precum evantaie, mănuşi, manşete sau gulere, dar şi imagini de crochiuri din revistele de modă care circulau în Transilvania înainte de 1900, toate reconstituie delicat atmosfera vieţii urbane europene.

“Am adus această expoziţie la Deva în primul rând pentru spectaculosul pieselor şi apoi pentru că muzeografia contemporană merge tot mai mult pe partea expoziţională îmbinată cu cea de scenografie, de spectaculos, de efect pentru public. Sunt convinsă că atrag foarte mult obiectele expuse în afara vitrinelor care se pot atinge şi admira din toate părţile”, spune dr. Gina Boda. Printre exponate sunt oglinzi delicate de masă, pudriere şi un lornion, dar şi un patefon, fiare de călcat şi maşini de cusut din epocă. Pentru un istoric, legătura este evidentă – epoca victoriană coincide cu Marea Revoluţie Industrială: în 1830 s-a inventat maşina de cusut cu un singur fir, în 1846, cea cu două fire, iar în 1854 a apărut prima maşină pentru croitul hainelor. “Perioada victoriană a avut rolul ei, a dus la dezvoltarea altor curente. În această epocă, găsim foarte multe lucruri interesante. Este o epocă a descoperirilor ştiinţifice, a celor geografice, practic tot ce folosim astăzi, ca de exemplu becul sau telefonul, are rădăcinile în această perioadă. Bărbatul investea atunci în tot ceea ce îi putea creşte prestanţa socială, de la trăsuri, la crinolina femeii, totul era o declaraţie de avere”, explică Daniel Iancu, muzeograf devean.

Încorsetate de vremuri

“În acea vreme, femeile erau un soi de accesorii ale bărbatului, pentru că trăiau într-o perioadă a industrializării, în care ţinuta bărbatului era destul de sobră şi din acest punct de vedere nu se vedeau discrepanţele între clasele sociale. Femeia era cea care oglindea averea bărbatului”, explică Andreea Poenar, designer vestimentar. Numele epocii vine de la regina Marii Britanii, Victoria, care şi-a impus gusturile asupra perioadei, impunând un stil la curtea regală. Codurile sale de etică şi bună-cuviinţă reglementau totul, chiar croiul sau ţesăturile pentru costume şi rochii. Pentru femei, rochia cu crinolină era ţinută obligatorie şi trebuia cusută din tul, cu trenă, cu voal lung, pentru a atinge trena. Culorile pastel erau recomandate doamnelor, albul era impus domnişoarelor.

“Pot să vă spun că piesele din acea perioadă sunt foarte frumoase. Pentru rochia de atunci crinolina este reprezentativă, rochiile sunt incredibil de voluminoase, greu de purtat, corsetele şi ele sunt chinuitoare, pentru că femeile urmăreau să aibă talie de viespe. Şi acum îşi doresc asta, dar nu mai sunt dispuse la sacrificiile de atunci: este de referinţă un articol din presa franceză a vremii care povestea despre apariţia splendidă a unei domnişoare într-o sală de bal. Tânăra a murit la două zile după eveniment şi părinţii şocaţi au aflat după autopsie că avea ficatul perforat din cauza coastelor rupte de corset. Închipuiţi-vă ce însemna să dansezi cu o asemenea domnişoară, că de-abia le puteai atinge, era o rochie care te ţinea la distanţă”, spune designerul devean. La curtea franceză, rochiile erau mult mai bogat împodobite cu ghirlande şi flori, debordând de fantezie şi uimind cu îndrăzneala croiului. Rochiile de seară aveau decoltee adânci, care descopereau partea de sus a sânilor, umerii şi braţele. Părul era strâns şi se purtau diademele. Materialele erau deosebit de scumpe: satin, tafta, brocart sau mătase, din tul, crep, ori din muselină.

Rochiile s-au întors acasă

Numai că asemenea rochii nu făceau senzaţie doar la curţile regale. Muzeografii MCDR sunt convinşi că asemenea veşminte se purtau la balurile din Palatul Magna Curia sau din sălile de bal ale conacelor mari din comitat. “Se purtau asemenea rochii în Transilvania, chiar şi noi în expoziţie avem imagini ale femeilor care purtau crinolină şi în fototeca muzeului sunt foarte multe imagini cu femei de aici care purtau crinolina şi turnura. Crinolina merge undeva între 1837 şi până la 1867, când se modifică puţin şi rămâne turnura, acea crupă la spate, foarte pronunţată, care merge până la 1890. Aceste modele de rochii circulau destul de bine, pentru că avem reviste chiar de la 1837, chiar anul de când s-au păstrat primele crochiuri apărute în Transilvania. De exemplu, în Muzeul de la Alba Iulia se găsesc vreo 230 de crochiuri legate de modă, tipare ce circulau în toată Europa”, spune comisarul de expoziţie, Elena Pleniceanu. Experta în domeniu este însă cercetătoarea Ionela Mircea de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia: “Nu uitaţi că, în acea vreme, făceam parte dintr-un imperiu, iar rochia cu crinolină a ajuns în Transilvania pe filieră vieneză, sau din Budapesta, dar un rol important l-au avut şi studenţii care învăţau la Paris”. Ea spune că perioada de glorie a crinolinei este între 1850-1860, perioadă de când crinolina s-a fabricat la scară industrială şi a ajuns la îndemâna oricui. “La început, îşi permiteau aşa ceva numai cei din lumea bună, aristocraţii şi burghezia, dar mai târziu încep să le poarte inclusiv bucătăresele şi fetele din casă, bineînţeles cu corsetul mai puţin strâns, ca să nu le împiedice foarte mult la munca zilnică”, explică Elena Pleniceanu. În litografiile vremii, care înfăţişează Orăştia în secolul 19, se observă uşor crinolinele doamnelor care se plimbă liniştite la braţul soţiilor sau al ofiţerilor. Către 1867, după dispariţia crinolinei, femeile au început să poarte turnura.

Desfaceri ale timpului

“Rochiile originale aduse din capitalele Europei de Vest erau foarte scumpe şi nu şi le permiteau decât doamnele din elita nobilimii din Transilvania, restul apelau la croitoriile de manufactură, ateliere unde se copiau şi se reproduceau modelele din reviste. Dar chiar şi acestea folosesc doar materiale naturale de cea mai bună calitate. La asemenea cataloage există abonamente sau sunt aduse în urma călătoriilor sau la întoarcerea studenţilor”, explică Ionela Mircea, autoarea volumului “DesFaceri ale timpului. Un secol de modă în imagini de epocă (1840-1947)”. În ziarele vremii care apar în Transilvania sunt numeroase referirile la aceste rochii, fie că este vorba de ilustraţii, articole cu sfaturi şi noutăţi, dar şi poezii precum “Noapte de Bal” scrisă de Mircea Dem Rădulescu: “…Aicea eleganţa ia fastul unei dalii,/ Ori simplitatea unui candid potir de crin,/ Pe sânuri decoltate ce se zăresc din talii,/ Cu adieri uşoare bat albe evantalii/ Şi-ascund discret sub ele ades un zâmbet fin/ O mână se întinde […] pe noaptea unui frac, / Iar rochiile’n repezi vârtejuri luminoase/ Alunecă şi ritmic pantofii de mătase/ Plutesc ca libelule pe luciul unui lac.” Poezia este publicată în unul dintre numerele revistei Cosînzeana, care apare la Orăştie sub conducerea lui Sebastian Bornemisa.

Şi tot în paginile acestei reviste un redactor scrie: “Fireşte, ca orice lucru omenesc, chestia toaletei la femei îşi are şi ea extremele ei. Emulaţia între frumoase a dat în toate timpurile şi dă şi astăzi o mulţime de exagerări, cari, în cele din urmă, se termină în cuvântul de vrajă-bani… Bani, bani şi iarăşi bani”. Îţi şi poţi închipui suspinele de admiraţie sau invidie ale doamnelor ori indignarea bărbaţilor care au citit articolul “Cât costă frumuseţea?”: “Lumea femenină din Franţa, fiind vorba de scumpetea toaletelor, se împarte în trei categorii. Cea dintâi clasă o dau femeile aristocraţimei. Eleganţa acestor fericite răspunde anual unei socoteli de peste 150.000 franci, nesocotind aici blănăria, dantela şi juvaericalele. În categoria a doua intră actriţele şi demimondainele”, care ar avea cheltuielile cu toaleta cuprinse între o sută şi 200 de mii de franci, urmate de “damele din clasa de mijloc, neveste şi fete de negustori, fabricanţi”, care alocă între 25-30 de mii de franci “Altfel, acestea sunt publicul cel mai sigur al saloanelor de modă”.

“Artă nu tocmai de toate zilele”

Astfel, o femeie din aristocraţie ar da pe “Toalete şi albituri – 150.000 franci; ghete şi ciorapi – 20.000 franci […] O păreche de ghete pentru dame sub 100 de franci nu se mai poartă astăzi în lumea elegantă a Parisului”, iar concluzia redactorului este: “Costă cam mult frumuseţea în Paris!”. Acum articolele care odinioară stârneau sentimente în comitatul Hunedoara sunt bază documentară pentru muzeografi. Într-un număr din 1914, găsim referinţe la ciudăţenii din modă. “Cele mai moderne pălării pe care le zăreşti ivindu-se din teatrele parisiene, sunt nişte arătări ciudate ale marei capitale franceze […]. Sunt nişte coşuri înalte, de un metru şi treizeci şi şase centimetri, având ca bază un cerc de şasezeci centimetri diametru. Pălăriile aceste se îngustă, se subţiază mereu şi vârful lor se isprăveşte într-un cup ascuţit, peste care se ridică drepte pleureusele, cari fuseseră la modă acu-s doi ani. Oricare damă de statură mijlocie, luând pe cap o pălărie de aceasta ajunge la o înălţime de trei metri […] Se spune că magazinul de modă din Paris a făcut aceste pălării după gustul femeilor engleze, cari s’au plâns întotdeauna, că gustul lor nu se scoate în relief niciodată la modă […] presa engleză atacă vehement noile pălării şi spun că e o adevărată bătaie de joc a gustului englezesc”.

Este unul din puţinele articole care iau în derâs moda vremii, pentru că, în majoritatea scriiturilor, redactorii revistei încurajează curentele vremii în domeniu: “E de netăgăduit, că frumuseţea femeiască se potenţiază mult prin o îmbrăcăminte potrivită şi aleasă cu gust. Graţia feminină câştigă nespus prin o toaletă corăspunzătoare […] O femeie, oricât de frumoasă ar fi, dacă nu află tonul potrivit, în care să se îmbrace, pierde foarte mult din farmecele naturale […] A te şti îmbrăca în chip atrăgător e o artă nu tocmai de toate zilele”.

Luxul, gătelile şi “boitul” pe faţă

dNu doar în Transilvania, ci şi în Ţara Românească, domniţele din lumea bună se îmbracă bine şi scump – iată ce scrie pe o foaie de zestre din secolul XlX, unde sunt trecute: “una rochie cadrilet de mătase cu ghierlant asemenea, o rochie croozea, o rochie stambă cadrilet, o rochie dă malteh puţin purtată (preţul lor este între 50 şi 100 de lei), o scurteică de croozea cu samur, […] un şal vărgat dă cele bune, una cămaşe de chimbric, una cămaşe dă meletu, piepţii, mânecile de tafta, patru cămăşi de pânză subţire, piepţii, mănecele meletu (toate = 160 de lei), un broşcealăc dă ginere: cămaşa, ismenile meletu, brănişor şi batistă cusută (140), un broşcealăc de soacră….” Preţurile sunt destul de piperate, arată aceeaşi foaie de zestre unde “un aşternut tulpan, cu cinci perne cu puf şi cu malteh, un ipac, alte feţe de bumbac la perne” costă “toate 150”. Numai că nu toţi sunt de acord cu moda şi felul în care ea a schimbat portul româncelor, după cum scrie M. Oh. Bălan Buzeni în publicaţia “Cultura Poporului”: “O mare pacoste care ne stăpâneşte satele noastre, care din ce în ce ia proporţii ameninţătoare şi care pacoste roade ca un virme neadormit din fundul iandului, este şi acea a modei de azi, care îţi lasă lacrimi de durere şi de ruşine. S’a dus din cele multe obiceiuri a poporului nostru, s’a dus şi frumosul portului. Vedem fete cu fusta scurtă chiar mai sus de genunchi, cu pieptul gol, mâinile goale […] Acum, după atâtea mii de ani de la facerea lumei, tot aşa să ne purtăm?”. Redactorul găseşte şi vinovaţii: femeile “zise culte”, arătate cu degetul pentru “luxul şi gătelile din cale afară şi boitul pe faţă”, îndeletniciri care “storc cel din urmă ban, muncit cu sudori de părinţii lor”.