Simona Halep, românca noastră

Trebuie să recunoaştem că presa sportivă românească alocă cea mai mare parte fotbalului, chiar dacă rezultatele pozitive pe care ni le oferă echipele noastre sunt, de foarte multe ori, singulare. Cum ar fi, de exemplu, calificarea, după ani buni, în grupele din Champions League a celor de la Steaua sau „premiera” gorjenilor de la Pandurii, accederea în grupele din Europa League. Şi nu în ultimul rând, “barajul” pe care îl va susţine România contra Greciei pentru prezenţa la Mondialul din Brazilia. Vom spune că aşa şi trebuie, pentru că fotbalul ia prim-planul în toată lumea, este sportul cel mai popular, care aduce cei mai mulţi spectatori în tribune şi în faţa televizoarelor, dar şi cei mai mulţi bani. Perfect adevărat, dar, de multe ori, mai ales la noi în ţară, ne preocupăm prea mult de acest sport aflat pe o pantă descendentă şi plin de scandaluri în ultimii ani. Şi uităm de sportivi sau sportive din alte discipline, care se luptă să ţină steagul sus şi care, cu multe sacrificii, obţin rezultate, de multe ori fabuloase, dacă este să le raportăm la condiţiile de pregătire care li se asigură.

Ultimul exemplu este al acestei excepţionale jucătoare de tenis de câmp, pe numele ei Simona Halep, care a făcut un an 2013 de excepţie şi care în aceste zile este în centrul atenţiei presei româneşti, întrecând în audienţă fotbalul autohton.

Pe deplin meritat, dar poate că ar fi trebuit să scriem despre această fată de 22 de ani de mai mult timp. Nu spun că nu s-a scris despre ea, dar nu atât cât ar fi trebuit, sau cât am scris despre “escapadele” lui Tamaş sau despre ceea ce ar fi trebuit să fie Mutu, de exemplu. Chiar dacă nu este în “zona mea de serviciu”, fiind născută la Constanţa, am urmărit cu multă atenţie evoluţia acestei talentate sportive încă de acum trei ani, când vedeam în ea o viitoare mare jucătoare de tenis, chiar dacă rezultatele nu erau unele de excepţie, aşa cum o făceau pe la 17-18 ani surorile Williams, ori Maria Sharapova, sau Martina Higins. Vedeam secvenţe cu Simona, citeam cam tot ce apărea cu ea şi intuiam că perseverenţa şi dârzenia ei o vor duce într-o zi cât mai sus în clasamentul WTA. Şi iată că explozia a venit în anul de graţie 2013, la 22 de ani neîmpliniţi şi primele patru titluri din cariera ei.

Începutul l-a făcut în luna mai când, venită din calificări, la Roma, a ajuns până în semifinale, unde a cedat în faţa numărului unu mondial, Serena Williams. Nu a mai ratat însă la Nurenberg, unde a avut o săptămână de vis, care i-a adus primul ei titlu într-un turneu WTA, învingând-o chiar la ea acasă pe nemţoaica Andrea Petkovic, cu un “dublu” 6-3. Românca a prins gustul marii performanţe şi, în săptămâna următoare, a dat lovitura şi în Olanda, la Den Bosch, de data aceasta pe iarbă, depăşind nume grele, Roberta Vinci, Carla Suarez Navarro, iar în finală pe Kristen Flipkens. Chiar dacă la Wimbledon nu a reuşit să treacă de turul doi, fiind eliminată la mare luptă, cu 2-1, de mult mai titrata Na Li, micuţa noastră româncă a reînnodat şirul succeselor în ţara vecină, la Budapesta, unde a trecut în finală de austriaca Yvonne Meusburger, iar media a început să îi dea o tot mai mare importanţă.

Simona şi-a văzut în continuare de treaba ei, a rămas cu picioarele pe pământ şi a mai lovit încă o dată, în ţara tuturor posibilităţilor, la New Haven, într-un turneu de “premier”, în care victimă i-a fost o altă sportivă mult mai bine clasată, cehoaica Petra Kvitova, după un sec 6-2, 6-2. Simonei i se deschideau noi perspective, odată cu intrarea în top “20”, după ce plecase la începutul anului de pe poziţia 47. Românca şi-a mai dovedit încă odată polivalenţa luna trecută, într-un nou turneu de categoria “premier”, care s-a desfăşurat în sală şi pe care şi l-a adjudecat de o manieră entuziasmantă, fără să cedeze niciun set şi trecând, în finală, de puternica australiancă Samanta Stosur.

Finalul de sezon nu putea fi decât unul de vis, Simona câştigând în urmă cu doar câteva zile “Turneul Campioanelor” de la Sofia, unde a avut o semifinală şi finală care ne-au dus, de fiecare dată, de la agonie la extaz. O bilă neagră televiziunilor din ţară, care nu au fost în stare să preia în direct acest turneu, oferindu-ne în schimb alte meciuri la care nu se uită mai nimeni. Cu toate acestea, am urmărit fiecare punct al celor două meciuri din semifinale şi finală, cu Ivanovici şi, din nou, cu Stosur, pe un site sportiv, şi am trăit la intensitate maximă fiecare moment al jocului, ca şi cum aş fi fost în sala de la Sofia. Simona a dat dovadă în aceste două partide, în care a revenit de fiecare dată de la 0-1, că are stofă de mare jucătoare şi viitorul în faţă.

Iar, după cum arată şi prin ceea ce spune, cu siguranţă că drumul ei spre vârf va continua. Pentru că pe românca Simona Halep o interesează performanţa. Ce ar mai fi de zis în faţa acestui talent al unei persoane care este, în acelaşi timp, un om obişnuit, care se bucură de fiecare clipă?! Jos cu pălăria în faţa celei care merită să fie desemnată sportiva anului 2013 în România.