Editorial: România în exod

„Am 32 de ani, locuiesc de şapte ani la Londra şi aş vrea să mă întorc acasă. Dar nu ştiu ce să fac. Nu ştiu dacă ne vom putea adapta”. Bogdan este unul dintre românii care, după ce-au terminat o facultate, n-au reuşit să-şi găsească un serviciu pe măsura speranţelor. Tocmai de asta, la 25 de ani a plecat să lucreze în Marea Britanie. Nu ştia ce-l aşteaptă. O vreme, până s-a familiarizat cu oraşul şi-a reuşit să îşi găsească un loc de muncă decent a dus-o greu de tot. Apoi a întâlnit-o pe Ramona. S-au căsătorit şi acum au o fetiţă care s-a născut chiar la Londra: Elena.

Nu o duc rău deloc. E drept, „casa lor” nu e – de fapt – a lor, pentru că locuiesc cu chirie. Nu pot bate un cui, fără să ceară permisiunea proprietarului şi trăiesc cu gândul că, în orice clipă, li s-ar putea cere să se mute altundeva. Un cămin adevărat nu-şi permit să cumpere. În rest, au liber la orice: haine de firmă, mâncare bună, vacanţe în locuri exotice… Te-ai putea gândi că acestor oameni nu le lipseşte nimic. Şi totuşi…

De ceva vreme pe Ramona şi Bogdan îi bate tot mai tare gândul să se întoarcă în ţară. Nu ştiu nici ei de ce. Au strâns bani şi ar vrea să îşi construiască o casă. În Anglia se simt străini, deşi stau acolo de atâta vreme. E drept, toată lumea zâmbeşte şi se poartă frumos, „tratamentul” care li se aplică este „politically correct”, dar, cu toate astea, cei doi tineri sunt, în continuare, nişte imigranţi. Dacă-l întrebi ce-i lipseşte, Bodgan nu ştie prea bine să-ţi spună. E şi familia, părinţii, surorile, celelalte rude, e şi clima şi e şi-un ceva… greu de definit şi chiar mai greu de pus în cuvinte. Poate o… căldură pe care în Anglia, printre britanici, n-au găsit-o niciodată, sentimentul acela că eşti printre ai tăi, că aparţii, cu adevărat, unei familii. Poate că celor doi tineri le lipseşte un Acasă.

Cu toate acestea, când s-au întors pentru câteva săptămâni în concediu, în România, s-au simţit cumva stingheri. În urmă cu câţiva ani lăsaseră aici oameni îngrijoraţi, crispaţi, ba uneori chiar trişti. Când s-au întors i-au găsi la fel, dacă nu mai rău. Câteva zeci dintre prietenii şi cunoştinţele lor nu mai erau nici ele. Plecaseră la lucru. „Partir c’est mourir un peu”, ar spune francezul. Absenţa lor li s-a părut, într-un fel, ca o moarte. Ca să-şi trateze părinţii au trebuit să scoată bani din buzunar şi să-i îndese în alte buzunare, şi au fost îngroziţi de felul în care multe lucruri de valoare fuseseră distruse sau înstrăinate în ultimii ani. Simptomatic pentru ţărişoara noastră balcanică…

Nu, România nu era o ruină. Doar că acum văzuseră că se poate şi altfel: mai corect, mai curat, mai civilizat. Şi constataseră că o viaţă lipsită de griji nu este o simplă expresie de dicţionar. De aceea, neregulile cu care fuseseră obişnuiţi odată îi deranjau. S-au întrebat unul pe altul ce să facă şi n-au găsit un răspuns. Pentru binele fetiţei, oricare dintre ei s-ar sacrifica în orice minut. Deocamdată mai au timp, dar odată ce Elena va merge la şcoală în Anglia va fi tot mai greu pentru ei să revină în ţară. S-au întrebat, de altfel, ce i-ar putea oferi Elenei, întorcându-se aici. Aşa că, decât în Marea Britanie, şi-au spus că e mai bine în Spania. Clima e mai bândă, iar localnicii mai omenoşi… Dacă ar fi să alegi, parcă România nu e, totuşi, ţara în care ţi-ai dori să trăieşti. Prea multă corupţie, minciună, nepăsare.

Dac-ar putea, dac-ar avea un loc de muncă sigur, probabil că cel puţin alte două milioane de români ar pleca chiar mâine din „ţara tuturor posibilităţilor” spre zări mai senine. Pe noi, cei care-am rămas, ne-au ţinut familiile sau conjuncturile care ne-au făcut să prindem rădăcini. În schimb, tinerii, de exemplu, nu-şi doresc decât să plece: Germania, Anglia, ţările nordice, Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă sau Australia.

La celălalt capăt al vieţii, într-un sătuc uitat de vreme, ’nea Petre stă sprijinit în botă şi constată amar cât de singuri sunt cei câţiva oameni care-au rămas să locuiască în casele vecine. Şi el, alături de ei. Are aproape 72 de ani şi spune că e „cel mai tânăr” din tot satul. Odinioară, uliţele erau pline de larma glasurilor de copii. Acum, abia târziu, în amurg, o singură pasăre ţipă ascuţit. „Nu-i a bună”, constată obosit de bătrâneţe şi gânduri ’nea Petre. Ar putea să fie un alt semn de moarte, cum au fost multe în ultima vreme. Unul dintre ei, unul dintre cei mai tineri bătrâni ai satelor părăsite ar putea să plece în curând. De data asta, pe drumul fără întoarcere. Să fie şi România bătută de vreun morbid dor de ducă? Încotro?