Editorial: La noi nu se poate

O poveste cutremurătoare, dar cu final (temporar) fericit, mi-a ajuns la urechi mai zilele trecute. Doi tineri, dintr-un mare oraş, amândoi angajaţi cu acte-n regulă, plătitori de taxe şi impozite au simţit la modul cel mai condamnabil posibil, cât înseamnă pentru statul român viaţa unui copil: nimic. De vreo 10 ani – el, şi de vreo cinci ani – ea, plătesc contribuţii la sistemul de sănătate românesc. Şi au plătit până acum bani frumoşi, pentru că au salarii bunicele. S-au luat la starea civilă şi la biserică, apoi, mai acum câteva luni, le-a venit pe lume primul copil – Ştefan. În doar câteva ore fericirea s-a transformat în disperare. Ştefan avea o malformaţie cardiacă. A fost ţinut în viaţă cu aparate vreme de câteva zile, după care doctorii le-au spus tinerilor părinţi, plătitori de taxe şi impozite: “Luaţi-l acasă şi aşteptaţi să moară. Noi nu avem ce să-i facem!”.

Au folosit acel ton al omului care nu mai are nervi să-i explice contribuablilului că în România nu există niciunde aparatura necesară pentru intervenţia de care avea nevoie copilul, că ei sunt plătiţi execrabil şi că nu-şi mai permit să-şi actualizeze cunoştinţele pe banii lor, ori că, de fapt, banii din sănătate se duc pe tunuri trase din toate direcţiile de indivizi pe care-i putem numi, nu “băieţi deştepţi”, ci “băieţi fără inimă”.

Părinţii nu s-au resemnat. S-au agăţat de o ultimă speranţă: străinătatea. Au întrebat în stânga şi în dreapta, au căutat pe Internet, au dat telefoane şi au aflat că, în Germania, copilul lor ar mai putea avea o şansă. Operaţia i-ar fi costat însă zeci de mii de euro, chiar dacă ar fi folosit acel formular special prin intermediul căruia Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (instituţie în care risipa este la ea acasă) decontează după propriile ei criterii îngrijirile şi intervenţiile medicale din ţările Uniunii Europene.

Nu s-au lăsat. Şi l-au dorit pe Ştefan atât de mult încât nu se puteau resemna. Tăticul chiar a fost nevoit să-şi părăsească locul de muncă doar pentru a se ocupa de problema fiului său. Colegii de la serviciu nu l-au lăsat însă să plece cu mâna goală. Au strâns bani, atâţia câţi au putut, lansând apeluri pe Internet şi lipsindu-se de “surplusul” personal, mulţumindu-se o lună sau două doar cu banii pentru mâncare. Restul a fost completat de patronul firmei la care lucra tăticul. Totuşi, deşi banii erau adunaţi, problema nu s-a rezolvat. Micuţul Ştefan n-ar fi rezistat unui transport de două zile cu o ambulanţă până în Germania. “Nicio problemă – şi-au spus părinţii – am văzut la televizor că Ministerul Sănătăţii tocmai a cumpărat un avion – ambulanţă. Vom cere să-l folosim”. S-au convins însă, încă o dată, că, de foarte multe ori, ce se vede la televizor nu e în concordanţă cu realitatea: avionul era în revizie generală. Au primit apoi un alt răspuns rece: “Găsiţi altă soluţie”.

Cum-necum, mesajul lor disperat a ajuns la urechile unui foarte cunoscut om de afaceri român. Unul care a jucat tenis, pe vremuri, şi are, pe lângă foarte multe maşini, şi un avion. Le-a pus la dispoziţie, gratuit, aparatul de zbor. Micuţul Ştefan a ajuns astfel în Germania fără niciun ajutor semnificativ din partea statului, cel căruia părinţii lui i-au plătit până acum impozite pentru sănătate.

Culmea! În Germania, a fost operat şi salvat de doctori români, izgoniţi şi ei de cruzimea aceluiaşi stat care, e drept, i-a şcolit, dar apoi a încercat să-i batjocorească.
Ştefan s-a întors în ţară. Într-o ţară care i-a refuzat dreptul la viaţă. Mai are o problemă. Trebuie operat la prostată. “Normal”, nu va putea fi operat în România. Pentru că, din punct de vedere al sistemului sanitar, comparativ cu Occidentul, România este încă o ţară din lumea a lll – a. Părinţii lui încep acum să se pregătească pentru un nou drum în Germania, unde Ştefan va fi operat, cel mai probabil, tot de medici de-ai noştri, dar pe care un alt sistem ştie să-i preţuiască şi să-i ajute să-şi îndeplinească menirea. Vor trebui să reia însă “procedura”, pentru că la noi, nu se poate.