Noaptea strigoilor

Ne apropiem de cea mai înspăimântătoare noapte a satului românesc: în seara Sfântului Andrei, ies şi umblă strigoii. Din păcate, aceste duhuri rele nu au intrat în atenţia marketingului american, deşi câteva apariţii horror în producţii Hollywood le-ar transforma în supereroi ai lumii de apoi, alături de zombi, vampiri şi vrăjitoare. Vineri seara, armatele de strigoi se dezlănţuie, iar oamenii au în apărarea lor usturoiul şi câteva incantaţii străvechi. Trebuie doar folosite.

Conform credinţei populare, în ultima seară de noiembrie, “strigoii vii” se transformă în animale, cel mai adesea, în lupi

„Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte «din bătrâni» nu sunt ale strămoşilor. Strămoşii au murit! Acum sunt ale voastre”. Etnologul Irina Nicolau ştie foarte bine ce ar însemna păstrarea credinţelor: identitate pentru un popor debusolat şi, de ce nu, o nouă atracţie pentru turistul plecat oricum în deşluşirea legendei lui Dracula. Dacă americanii au transformat Halloween-ul în industrie, copiii şi adulţii savurează Harry Potter, iar irlandezii nu vor renunţa niciodată la spiriduşi şi zâne, de ce să se lepede românii de strigoi? Cu atât mai mult cu cât noaptea strigoilor e la câteva ceasuri depărtare de Ziua Naţională a României. „Strigoii şi strigoaicele sunt duhuri de oameni morţi, care în această noapte se întruchipează aievea şi ies din mormânturi. Tot strigoi se mai cheamă şi unii bărbaţi sau femei vii care au coadă şi care în această noapte îşi părăsesc culcuşurile lor, fără ca să aibă vreo ştiinţă despre aceasta şi ies sau umblă pe afară. Prin unele părţi se crede că aceşti strigoi iau coasele şi limbile de meliţă pe care le găsesc pe-afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele”, scrie Tudor Pamfile în volumul „Sărbătorile la români”.

Nimeni nu pare însă a şti de ce tocmai în această noapte strigoii ies cu toţii şi bântuie lumea: cei vii îşi părăsesc în somn corpul, ies pe horn sau se strecoară pe uşă, se dau peste cap de trei ori pentru a se transforma în animale: lup, câine, pisică, porc, berbec, găină sau broască. Strigoii călătoresc rapid, călărind meliţe de bătut cânepa şi se îndreaptă către locuri tainice – undeva între hotare, la răspântii de drumuri, sau în poieni din păduri întunecoase – unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Se preschimbă în oameni, apucă cu nădejde limbile de meliţă şi încep a se lovi crunt până când unul iese învingător. Acesta le va fi conducător vreme de un an de zile. După luptă, rănile li se vindecă pe loc şi, întrupaţi în animale, morţii vii pornesc spre case înainte de ivirea zorilor: “Se bat cu limbile meliţoaielor, până la cântatul cocoşilor, când se duc cei morţi la casele lor, iar cei vii fug care-ncotro, osteniţi, păliţi şi zgâriaţi. Aşa-i poate cunoaşte un om înţelept că ei au avut val în noaptea aceea şi că-s strigoi. A doua zi, ducându-se cineva la hotare, găseşte pietrele pline de sânge curs din cei răniţi”, scrie şi Elena Voronca.

Trucuri pentru supravieţuire

Când strigoii morţi nu-şi găsesc adversar în cei vii, e vai şi amar de oameni: “… Strigoii morţi ies din morminte la Sfântul Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii şi se bat cu cociorbele (…). Când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, unde cearcă să sugă sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru ca să nu se poată apropia de case, oamenii – e grija gospodinelor mai ales – mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept sau în spate şi pe la încheieturile trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii şi tot astfel urmează şi la uşă şi la hornă”, scrie Tudor Pamfile. Născut la sfârşitul secolului XlX, etnologul a cules o seamă de “trucuri” prin care românii se pot feri de răul strigoilor: să astupi hornul, să ascunzi meliţele, să freci cu usturoi: “clampa uşii, scara, stâlpii hornului, câhneaţa, crucile de la fereştri, boii şi vacile la coarne, meliţoiul şi meliţuica, cleştele, lada şi toporul”, iar “lucrurile pomenite mai sus se ung cu nouă fire de usturoi, mâncând în acelaşi timp şi fiecare om din casă câte un fir”. Atât de mare este credinţa că strigoii fug de usturoi, că s-a iscat chiar vorba: “Ce nu mănânci usturoi, eşti, poate, strigoi?” Cei care ies din morminte în această noapte fac o mulţime de stricăciuni: fură laptele vacilor, pocesc oamenii cu felurite boli cea mai rea fiind “plămădirea inimii” – o boală care “constă în zdrobirea oaselor” şi de care te fereşti printr-un descântec străvechi: “A plecat strigoiaca,/ (…)/ În casă cum intră,/ La N… alergă,/ Inima-i fură,/ Oasele-i zdrobi,/ Sângele-i sorbi…”

Necazuri şi foloase

„Ele (strigoaicele cele vii) strică vacile, fac pe ursită la femei de le omoară; mai ales spre Sfântul Andrei pot face multe, că Sfântul Andrei le e tare de ajutor. De aceea nu-i bine ca oamenii să ştie când e Sfântul Andrei: preotul nu spune ziua ceea cu adevărat, căci ele or face multe rele”, transcrie Elena Voronca o poveste auzită din Bucovina. Dacă usturoiul care “e de la Sfântul Andrei” îşi face treaba şi ţine deoparte de casă strigoii, aceştia nu se dau bătuţi şi strigă la ferestre, întrebând oamenii dacă au mâncat usturoi. Cine răspunde, muţeşte pe loc. Dacă nici aşa nu reuşesc, pentru că oamenii tac chitic, strigoii îşi găsesc aliaţi în veselă: “Cearcă ajutorul lucrurilor din casă ca să le deschidă uşa: vreun vas, oală, strachină sau opaiţul de pe horn. Pentru aceasta toate lucrurile din casă trebuiesc întoarse în această noapte cu susul în jos. Poate e felul ţăranului român de a transmite cumva că, în această noapte, ordinea firească este răsturnată şi toate sunt cu susu-n jos…”Totodată, spre a se feri de strigoi, este bine ca-n această seară nimeni să nu-şi măture casa, să nu-şi lepede gunoiul şi să nu-şi facă lăutoare”. Se spune că această noapte este foarte bună pentru făcut vrăji şi este seara când Ursitoarele pot vorbi cu fetele despre bărbatul ursit lor. Etnologii au descoperit şi alte beneficii ale acestei nopţi, dar pentru “cei ce-s tari de fire”, care “pot înfrunta această lume de duhuri”: de exemplu, un român fără frică ar găsi curaj să aprindă un foc straşnic la o răscruce de drumuri, foc pe care să fiarbă un ceaun de apă. Când apa clocoteşte, trebuie aruncată în vas o pisică neagră care l-ar întrupa de dracu’. Cu cât apa clocoteşte mai rău, cu atât dracii vor veni să se milogească de neînfricat să stingă focul, dar acesta nu trebuie să se lase înduplecat până când nu vine înşuşi Scaraoschi, stăpânul tuturor dracilor, care îi poate făgădui cele mai mari lucruri. Acum pot începe negocierile şi trebuie încheiate afacerile…

De-ale strigoilor

Românii cred că strigoii vii sunt femei sau bărbaţi ale căror spirite îşi părăsesc trupurile noaptea, în special la Sântandrei, moment numit şi “Cap de iarnă”. Pot deveni strigoi copiii născuţi cu coadă, adică cei care au o vertebră în plus, sau cei care au la naştere o tichie pe faţă numită “căiţă”, de fapt, o bucată de placentă, micuţi care ar proveni dintr-o legătură incestuoasă sau cei care sunt al treilea copil din flori născut de o femeie, ori cei proveniţi din mariaje între rude. Strigoii nu sunt doar dintre cei răi – strigoii buni se strâng de Sfântul Andrei şi joacă Drăgaica: cine se poartă frumos cu ei, capătă însutit. Se spune astfel că un om care venea noaptea de la moară a văzut “nişte chipuri jucând” şi a dat bineţe: ”Dumnezeu să vă înmulţească jocul!”. Strigoii i-ar fi răspuns: “Dumnezeu să-ţi înmulţească făina din sac!” Şi aşa a fost! Spune povestea: “făina din sacul aceluia nu s-a mai isprăvit”.

Strigoii au prins rimă şi în poezia lui Alecsandri: “Vin strigoii, se adună,/Părăsind a lor secrii./ Voi, creştinelor popoare,/ Faceţi cruci mântuitoare,/ Căci e noaptea-ngrozitoare,/ Noaptea Sfântului Andrii!/ Lupii urlă împreună,/ Cu ochi roşi ţintiţi la lună,/ Câmpul geme, codrul sună,/ (…) /Acum iată, pe mormânturi,/ Clătinaţi, bătuţi de vânturi,/ Toţi strigoii s-au lăsat./ Aşezaţi într-un rond mare,/ Adânciţi în întristare,/ Pe sicriu-şi fiecare/ Oasele-şi a rezemat…”.

Cercetătorii datinilor cred că pentru noi, românii, este important să ştim povestea sărbătorii, să folosim sărbătoarea şi puterea ei şi să punem în practică obiceiul, Irina Nicolau afirmă: „Trebuie să hotărâţi ce intenţii aveţi cu ele. Aveţi toată libertatea să le abandonaţi. (…) Dacă le păstraţi însă, trebuie să-i faci un loc în viaţa ta. (…) Trebuie să fie atât de a ta, încât să găseşti puterea s-o transmiţi copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi… Ultima condiţie este să faci cu mâna ta tot ce e de făcut. Plătind să ţi se facă nu păcăleşti pe nimeni… Când faci cu mâna ta, chiar dacă faci prost, eşti înăuntrul sărbătorii. Când face altcineva pentru tine, el nu intră şi tu ieşi afară”. Aşa că, sărbătoriţi noaptea strigoilor: puneţi usturoi în fereastră, negociaţi „în draci”, jucaţi hora în noapte, încercaţi să vă aflaţi ursitul, nu măturaţi, orânduiţi invers oalele şi pretindeţi pentru o noapte că totul este cu susul în jos!