Editorial: Un dar în fiecare zi. Fiecare zi!

Acum treizeci şi ceva de ani, Andrea se năştea după numai şase luni de viaţă intrauterină. Un avort spontan o aruncase în lumina dimineţii. Un pumn de carne: 600 de grame! Oarbă. Nervii ei optici nu avuseseră timp să se formeze. Niciodată n-a ştiut ce-nseamnă purpuriul unui apus de soare sau al unui răsărit. Şi, pentru ea, nici iarba n-a fost verde vreodată. Doar pipăit şi miros. Nu s-a plâns. La început, şi-a făcut exact atâtea cucuie câte era nevoie ca să înveţe harta lumii sale mici: „în faţa blocului”.

Când avea şapte ani, s-a rupt de lumea ei şi a plecat la Cluj, mai mult cu forţa. Aici, mai întâi s-a agăţat cu disperare de gâtul învăţătoarei sale. Apoi, încet-încet, a învăţat să stea şi singură-n banca înaltă, care-i venea pân’ la gât. Să se-mbrace. Să citească. Să trăiască. Singură. În câţiva ani, Andrea a devenit o tânără independentă. A terminat un liceu, iar apoi o facultate de psihopedagogie specială. A scris poezie, a lucrat o vreme la radio, iar ascultătorii ei n-au ştiut niciodată că fata de la microfon n-a văzut nici măcar pentru o clipă în toată viaţa ei splendoarea uluitoare a primăverilor sau a toamnelor mierii. Apoi a ajuns profesoară. Deşi nevăzătoare, şi-a cumpărat un calculator şi a devenit aşa de bună, încât a ajuns, fără să vrea, expert – consultant IT pentru toţi prietenii şi cunoscuţii. Apoi, şi-a luat un apartament în Cluj. Iar acum visează la o familie.

În urmă cu opt ani, doamna Maria (să-i spunem) se întorcea de la serviciu, când a căzut în genunchi pe o stradă din Hunedoara. În faţă la Union. A fost primul semn rău. Au urmat analize, internări. Paralizii. Tot mai dese şi mai agresive. Şi un diagnostic nesigur, apoi altul. Vestea că nu prea se poate face nimic. Vreme de cinci ani, doamna Maria a mers din rău în mai rău, dar a continuat să zâmbească teribil de frumos. Într-una dintre poze, femeia frumoasă de altădată zâmbeşte luminos dintr-un halat de spital, în faţa salonului. Zâmbetul ei ar putea încălzi o lume. Are un băiat şi încă mai speră. Şi azi, ca şi acum câţiva ani. Chiar dacă astăzi pentru doamna Maria e ceva mai greu şi un pic mai târziu. Mâinile nu şi le mai mişcă de anul trecut, picioarele de acum doi ani. Capul nu-l mai poate susţine singură şi abia mai poate îngăima două vorbe. Înghite greu…

Are noroc cu soţul ei. Omul care n-a părăsit-o când s-a prăbuşit. El o întoarce de pe-o parte pe alta, o spală, o ridică pe scaun, o hrăneşte puţin câte puţin, cu mâncarea aşezată pe vârful linguriţei. Numai cât poate ea să-nghită. Viaţa a făcut din Maria, în floarea vârstei, un copil neajutorat. E destul o vizită la ea şi, dacă nu eşti trecut bine de viaţă prin ciur şi dârmon, când te-ntorci acasă s-ar putea să te miri copilăreşte cum tot mecanismul ăsta complex, trupul tău, reacţionează, vibrează, răspunde într-o fracţiune de secundă la un simplu gând. Ori, după ce-ai văzut-o pe doamna Maria, rişti să petreci minute-n şir admirându-ţi articulaţiile degetelor. Care… se mişcă! Şi „rişti” să-nţelegi până la urmă… cât eşti de fericit!

Acum câteva zile am dat, întâmplător, peste un articol în care autoarea calcula cam ce pierde un om în fiecare zi. 86.400 de clipe! Adică exact cam tot atâtea secunde câte sunt într-o zi. Fiecare face cu clipele sale ce vrea. Uneori, le cheltuim pe nimicuri, le pierdem pe răzbunări, pe ură, le înecăm în alcool, le irosim măcinând ca-ntr-o râşniţă stricată gânduri triste despre-un trecut care, aşa cum îi spune şi numele, nu mai este. NU ESTE.

Alteori, cu o singură clipă cumpărăm o piatră preţioasă, o îmbrăţişare, o dragoste pe viaţă, o stea!

Am învăţat multe de la voi, dragii mei prieteni, care m-aţi lăsat să vă citesc în suflet şi despre care-am scris în ultimii ani. De la voi ştiu cât de trecătoare este viaţa, cât de fragilă… De la voi am aflat că, uneori, totul este cu adevărat un miracol.

Şi că fiecare dintre noi primim un dar în fiecare zi: FIECARE ZI!