Moşul săracilor, sfântul pedepselor

“Chezi, mami, că moşu’ nu-mi aduce numa’ nuia?”, scâncesc în aceste zile micuţii de câţiva anişori, de teamă că vor rămâne în ghete doar cu joarda Sfântului Nicolae. În seara de 5 decembrie, acest moş este aşteptat cu nerăbdare şi teamă. Bucuria Crăciunului e îndoită de vederea nelipsitei jordiţe de lângă ghetuţele mai mult sau mai puţin curate. În ochii copiilor, e o adevărată uşurare că Nicolae nu-şi arată niciodată chipul, precum bucălatul Moş Crăciun care aduce doar bucurii. Sfântul de la începutul lunii decembrie nu cere poezii sau colinde, dar ştie perfect că ai fost atât de ascultător că sigur meriţi din plin o jordiţă…

Seara de 5 decembrie, ori dimineaţa zilei următoare reprezintă, mai ales pentru cei mici, începutul perioadei magice a Sărbătorilor de iarnă

Orice copil ştie că, de Moş Nicolae, nu primeşte mai nimic dacă papucii sunt vraişte şi tălpile murdare. Aşa că, stângaci, micuţii îşi aranjează perechile alăturea ca “fraţi buni”, după ce au curăţat urmele de noroi sau praf. Vai de ei dacă ochiul moşului e nemulţumit: nuiaua poate şedea liniştită, dar poate ameninţa la orice greşeală şi niciun pui de om nu agrează jordiţa, oricât de frumos ar fi împodobită. E personificarea pedepsei, la fel cum darul din ghetuţe e răsplata pentru cuminţenie şi fapte bune. Unde mai pui că pe moşul acesta nu-l vede nimeni, niciodată, semn că e magic şi drept urmare este pretutindeni, oricând şi vede orice răutate tot anul, pe care o va pedepsi după cum cred părinţii de cuviinţă. Etnologii ştiu că imaginea moşului cu jordiţă s-a înfiripat în perioada de după războaie şi că până atunci Sân Nicoară – după cum îl ştie satul românesc – era un sfânt blând, care ocrotea copii şi oamenii necăjiţi, aflaţi în nevoie. “Pentru a putea proteja eficient lumea, Sfântul Nicolae este protectorul mai multor categorii de oameni, de la copii, văduve, fete sărace, taţi, la oşteni, corăbieri, tâlhari, morari, vraci, alţi oameni şi animale”, scrie Marcel Lapteş în “Timpul şi sărbătorile ţăranului român”. Inovaţia “orăşenească” prefigurează dărnicia substanţială a lui Moş Crăciun: “Obiceiul de a dărui copiilor dulciuri şi o nuieluşă este o inovaţie a oraşului, o prefigurare a lui Moş Crăciun cel atoatedăruitor”, crede şi Irina Nicolau. În trecut, darurile nu existau şi nuieluşa care pedepseşte era cu sute de ani în urmă şi o practică magică – în Ţara Haţegului, se mai păstrează practica de a ţine în apă o rămurică ruptă dintr-un pom de măr, iar dacă aceasta înfloreşte până la Anul Nou, în primăvară, pomul va fi plin de flori şi, în vară, cloambele se vor îngreuna de atâtea mere!

Zi de împărţeală la săraci

Teoriile etnologilor sunt confirmate din plin de presa din prima jumătate a secolului trecut. Oricât ai răsfoi ziarele vremii, nu găseşti niciun articol despre darurile şi jordiţa Moşului Nicolae. În “Bunul Econom” din 1905, într-un articol de la începutul lunii decembrie, găsim asemenea poveţe: “Trageţi bine socoteala, ce n-ai împlinit în decursul acestui an şi ceea-ce n-ai făcut, caută a îndeplini pe viitor. Plătiţi-vă dările restante. Gândiţi-vă a da copii de 12 ani ca ucenici la meserii şi la negoţ, căci aceste două branşe sunt bune isvoare de trai şi oneste ocupaţiuni…”. Într-o singură menţiune, din acelaşi ziar, dar din 1900, găsim o referire la ziua de 6 decembrie.

“Din Petroşeni ni se scrie: ziua Sfântului Nicolae s-a serbat anul acesta la noi, în Petroşeni, mai cu pompă ca până acuma. Aceasta pentru că deoparte Sf. Nicolae e hramul bisericii noastre celei noue, ear de altă parte, pentru că în ziua numită a cântat întâiaşi-dată un cor nou, compus din bărbaţi şi femei, betrâni şi tineri şi instruat cu multă pricepere de cătră dl Petru Iacob, oficial la societatea minelor de cărbuni din Petroşeni. Corul din vorbă, deşi numai în doue voci, a produs un efect mare şi însufleţire”. Într-o altă publicaţie a vremii, “Biserica şi şcoala”, găsim într-un articol din 1912 despre sărbătorirea Sfântului Nicolae la un internat: “Tradiţia bisericească ne spune că el a fost ajutătorul tuturor săracilor, el a fost ocrotitorul văduvelor şi al orfanilor, el a fost pilda cea mai măreaţă a jertfei şi abnegaţiunei, el a fost întruchiparea ideală a dragostii faţă de aproapele. De aceea a şi rămas obiceiul la noi, că în ziua Sf. Nicolae se împart copiilor săraci haine, cărţi sau alte ajutoare, menite să aline suferinţele celor lipsiţi”.

Sfântul Nicolae vs Mos Nicolae

Unul dintre cei mai apreciaţi etnologi români, Ion Ghinoiu, scrie în volumul “Panteonul românesc”: “Moş Nicolae, personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit, care a preluat din calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie). Personaj real (episcop de Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus, Moş Nicolae are, în tradiţiile româneşti, atribuţii străine de statutul său de sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoiare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte, pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac…”. Când moşul îşi scutură barba, începe să ningă. Nicolae este considerat un soi de stăpân al apelor, salvează corăbierii, dar ajută şi soldaţii pe câmpul de luptă, în timp ce vechile poveşti susţin că, în nopţile marilor sărbători, atunci când se deschid cerurile, oamenii pot să-l vadă pe Moş stând la masă cu Dumnezeu. Chiar dacă astăzi a ajuns să împartă daruri precum Crăciun şi să ajute la creşterea vânzărilor de dulciuri şi jucării, sfântul era văzut diferit de bunicii noştri.

Pentru a fi mai prietenoase, nuieluşele lui Moş Nicolae sunt din ce în ce mai cosmetizate, mesajul lor “ameninţător” fiind diminuat

“Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa […]. Ca sfânt, Moş Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele. Conform tradiţiei creştine, el pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă lovindu-i cu nuiaua peste mâini”, lămureşte Ghinoiu. Unele legende spun că a fost podar, altele îl dau drept pescar sau corăbier, motiv pentru care sfântul ar fi mai mereu ud şi posomorât, ba chiar ar fi oprit apele potopului care ameninţau să înghită arca lui Noe. Credeau strămoşii: “Când ai să treci vreo apă mare, fă-ţi cruce în margine şi roagă-te lui Sfete – Niculai, că el este mai mare peste ape”. În calendarul popular, ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate zilei lupilor şi spiritelor- strigoi, ciclu început la mijlocul lunii noiembrie, iar Ghinoiu crede că este un “ritual specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou Dacic”.

Poveştile Moşului

Odinioară, satele vuiau în şezătorile de iarnă de legendele lui Sân Nicoară – se spune că Dumnezeu i-a dat în grijă ziua de joi şi puterea de a scoate dracii din oameni dacă-i pălmuia de trei ori. În altă poveste, icoana sfântului păzeşte singură casa unui om în care intraseră tâlharii: “Întind ei mâinile în sus, în jos, la dreapta, la stânga… Aşi! De surda se trudeau. Să mai poată lua ei mâinile de pe icoană? Ori să cârnească din loc? Nici vorbă. Îi încremenise acolo Sfântul Nicolae”. Tulburaţi şi înfricoşaţi de puterea icoanei, hoţii se roagă şi “…atunci ce să vezi dumneata! O lacrimă pică din ochii sfântului şi… minune! Tâlharii pot să ridice mâinile şi să desţelenească […] iar de aici înainte n-au mai furat şi s-au făcut şi ei creştini în rândul oamenilor cumsecade”, consemnează Tudor Pamfile. Ziua de 29 februarie e legată şi ea de numele moşului – se spune că Sfântul Casian, cel care are hramul pe 29 februarie, s-a plâns lui Dumnezeu că oamenii nu-l cinstesc pentru că nu are în fiecare an o “zi de ţinere”: “nesfârşindu-şi încă vorba, iată că vine acolo Avul-Nicolo, Sf Nicolae, ud, leoarcă. “Sfinte Neculai, îl întrebă Dumnezeu, de ce eşti ud?” “Uite de ce, răspunse sfântul. Din pricina vântului mare, era gata-gata să se înece o corabie; cum am văzut-o m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oamenii ei de la moarte”. Atunci Dumnezeu i-ar fi zis Sf Casian: “Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de-aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată”. Ţăranii spun că, dacă ninge de 6 decembrie, sfântul îşi scutură barba, iar “când se întâmplă câteodată ca la Sf  Neculai să fie locul negru, atunci se zice: „Hei, a-ntinerit Sf Neculai”.