La firul ierbii: Adio, Europa! Adio, Rio!

Cam aşa s-ar putea rezuma acest sfârşit de 2013 pentru fotbalul românesc, ca reprezentare în plan internaţional. Plecaţi cu patru echipe în competiţiile intercluburi, am reuşit să intrăm în lumea bună a Europei cu campioana Steaua în grupele din Champions League şi cu surprinzătoarea Pandurii Tg. Jiu în Europa League. Trebuie spus că nici celelalte două grupări, Petrolul şi Astra, nu s-au făcut de ruşine, din contră, au strâns puncte pentru coeficientul UEFA, dar s-au oprit în “play-off”. Atât au putut. În schimb, ajunse în “elită”, celelalte două cluburi nu au făcut faţă rigorilor competiţiei, decât pe alocuri.

De la gorjeni nu ne aşteptam la vreo minune, grupa lor cu italienii de la Fiorentina, ucrainienii din Dnepr şi portughezii de la Ferreia fiind una prea dificilă pentru o echipă debutantă. În schimb, ne făcuserăm speranţe că cei din Ghencea vor putea da lovitura şi, de ce nu, să-i vedem în primăvară calificaţi, în premieră, în prima competiţie a cluburilor din Europa. Dar a trebuit să ne liniştim destul de repede. După două eşecuri usturătoare, 0-3 la Schalke şi un 0-4 acasă cu Chelsea, au urmat trei egaluri, cu elveţienii de la Basel (cei care le-au administrat două înfrângeri englezilor) şi un 0-0 cu nemţii în retur, în cel mai bun meci al elevilor lui Laurenţiu Reghecampf. Doar trei puncte, insuficiente şi pentru o calificare în Europa League de pe poziţia a treia. E mult, e puţin? Dacă e să ne gândim la ce au făcut precedesoarele, Unirea Urziceni şi CFR Cluj, e puţin. Dar acesta este nivelul intern al fotbalului nostru, acolo unde Steaua se dă “cocoş”, iar când pleacă prin Europa devine de multe ori un miel blând. Semn că fotbalul nostru este în mare suferinţă şi că trebuie revigorat din temelii. Lucru de care vom mai vorbi în această iarnă.

O şi mai mare dezamăgire ne-a produs-o Naţionala, care nu a mai fost prezentă la un turneu final de campionat mondial din 1998. Chiar dacă în grupele preliminare porneam cu şansa a treia, după o Olandă ce a măturat cu toate colegele de grupă, şi cu Turcia mult mai bine cotată, la această oră, cu noroc, cu ambiţie, dar cu un fotbal desuet, am ajuns la liman pe locul doi, care ne-a oferit şansa “barajului”.

Acolo unde am dat peste Grecia, considerat cel mai accesibil adversar, în comparaţie cu Portugalia, Ucraina sau Croaţia. Dar şi aici am dat-o în bară, nejucând aproape nimic în cele 180 de minute. Vina îi aparţine, în primul rând, selecţionerului Victor Piţurcă, care, plin de orgolii, ne-a arătat cum nu trebuie să faci o naţională, dar şi multora dintre cei prezenţi pe teren, care ne-au arătat că nu sunt competitivi la acest nivel. Trebuie să recunosc, şi o spun cu amărăciune, că această reprezentativă “tricoloră” mi s-a părut a fi cea mai slabă din 1970 încoace. Aşa că, la anul, vom fi cu ochii pe televizoare, fără emoţii, cum ne-am obişnuit de un timp încoace.

Singura veste bună a fost aceea a plecării lui Mitică Dragomir din fruntea Ligii Profesioniste a lui Mitică Dragomir, depăşit şi uzat în acelaşi timp. Aşteptăm cu interes şi debarcarea “Naşului” Mircea Sandu din fruntea FRF. Poate că atunci vom putea vorbi de un nou început în fotbalul românesc.