Editorial: Mă scuzaţi că vreau să vă plătesc salariul!

Am sperat până mai ieri că ţara în care trăiesc o va lua pe drumul cel bun. Că la trei ani după termenul dat de Silviu Brucan (acel individ care ne enerva la culme, în 1990, când spunea că România va avea nevoie de 20 de ani pentru a ajunge din urmă Occidentul) ţelul suprem al românului de rând nu va mai fi să spele toalete în Anglia. Că funcţionarul public va înţelege cu adevărat că cel pe care îl are în faţă, contribuabilul, este cel care, de fapt, îi plăteşte salariul. Că menirea statului (şi, implicit, a angajaţilor săi) este să lucreze în folosul cetăţeanului…

Am spus-o şi o repet! Ar trebui să se petreacă un cataclism socio-politic major pentru ca România să mai poată ajunge din urmă Occidentul. Şi când se va întâmpla asta, Occidentul nici nu va mai fi un reper pozitiv. Cine ştie?! Cert este că România este o ţară ce urmează un traseu ciudat: un pas înainte, doi înapoi.

La trei ani după expirarea “termenului brucanian”, se-ntâmplă ca un contribuabil angajat în sistemul privat să fie nevoit să stea drepţi şi să dea explicaţii unui funcţionar public.
“Mă roagă sora mea să mă duc la agenţia locală a forţei de muncă din Călan ca să-i iau o repartiţie. Ea s-a angajat recent şi mi-a spus că doamnele de acolo i-au spus că pot merge şi eu să iau hârtia. Stau acolo două ore, rugându-mă să nu mă afle patronul. Îmi vine rândul şi-mi zice doamna respectivă că nu poate să-mi dea hârtia. Îi spun: «Păi şi de ce m-aţi făcut să stau degeaba aici». Ea îmi răspunde «Care-i problema? Vă grăbeaţi undeva?». Îi răspund «Da, la slujba mea, ca să muncesc, să plătesc taxe şi impozite, iar Dumneavoastră să aveţi din ce să vă luaţi salariul»”.  Este relatarea unui amic. Astfel de scene încă se petrec în România, în 2013.

Fiecare dintre noi este frecvent nevoit să ia poziţia ghiocelului la ghişeele instituţiilor de stat. Culmea, singura categorie a populaţiei care nu face asta, ci îşi proclamă sus şi tare drepturile legale, este cea a cetăţenilor români, mâncători de lebede dar neplătitori de taxe, care merg cu taxiul, sau cu Mercedes-ul personal, la primărie, pentru a-şi încasa ajutoarele sociale, garantate. Parcă nu-ţi mai vine să trăieşti într-o ţară de asistaţi social şi în care devine din ce în ce mai evident faptul că, după ce munceşti ca să-i susţii pe bugetari şi pe toţi beneficiarii indirecţi ai bugetelor publice, nu poţi spera la o pensie decentă, ci la una de patru ori mai mică decât cea pe care ai încasa-o dacă ai avea acum 65 de ani.

Odată ajuns în faţa sistemului public, eşti absolut pierdut dacă nu ştii pe nimeni. Cu toate că tu plăteşti aceleaşi taxe şi impozite ca şi vecinul tău, de exemplu, care are norocul de a fi mai familiarizat cu sistemul PCR – Pile, Cunoştinţe, Relaţii. E aproape imposibil să obţii o semnătură pe o hârtie în două ore, dacă nu ai numărul de telefon al persoanei potrivite. Eşti nevoit să fii contraproductiv la firma privată la care eşti angajat, pentru a pierde zile-ntregi pe drumuri, de la o instituţie la alta, de la un birou la altul.

Timp în care ai fi putut produce un pic mai mult şi pentru firmă şi pentru stat, lucru care să se resimtă şi-n bugetele din care sunt susţinuţi şi cei cărora, de fapt, tu le plăteşti salariile (ori venitul minim garantat). Dar ei par să nu conştientizeze asta cu adevărat. Lor li se pare normal ca noi, ăştia care muncim “la privat” (de două sau trei ori mai mult ca ei, dar cam pe aceiaşi bani), să mergem la ghişeu şi să le spunem: “Mă scuzaţi de deranj! Am venit să vă plătesc salariul”.