Editorial: “România, ţara mea? În niciun caz!”

N-am fost dat la grădiniţă. Nu era grădiniţă în satul meu de munte de lângă Hunedoara, aşa că n-am ştiut cum e să fii “şoim al patriei”. Am făcut însă şcoala “la oraş” şi, din clasa a ll-a, am aflat cum e să fii pionier. Am tremurat de frig o oră în fosta bucătărie a Castelului Corvinilor, îmbrăcat doar în cămaşa de pionier, într-o zi de noiembrie, doar ca să am onoarea de a mă număra printre primii 10 din clasă care au ajuns pionieri. Nu mai ţin minte mare lucru de la festivitate, decât că era o vreme bacoviană, într-un decor şi mai bacovian, iar frigul… Frigul semăna cu cel din apartamentul de la a cărui uşă de intrare, uneori, iarna, trebuia să sparg gheaţa de la prag, formată pe interior, ca să pot pleca la şcoală, dimineaţa. Era, totuşi, România mea, cea în care eu, ca tânăr vlăstar al comunismului, trebuia să fiu mereu cel mai bun, cel mai patriot, cel mai dintre cei mai. Mi se băga asta în cap zilnic, la şcoală şi la cele două ore de program TV pe care apucam să le văd în zilele în care nu se strica vreuna dintre lămpile “Diamantului” bunicii.

Apoi, într-un decembrie 17, în satul meu natal fiind, îi văd pe ai mei părinţi extrem de preocupaţi. Nu mi-au spus nimic de teamă să nu ies pe uliţă şi să vorbesc prea tare. Aveau deja o experienţă neplăcută după ce am prins aparatul radio şi l-am dat tare, pe Europa Liberă, atât de tare încât l-a auzit şi şeful de post.

Un vecin cam de aceeaşi vârstă cu mine iese pe uliţă şi-mi şopteşte “S-or puşcat la Timişoara. I-am auzit pe-ai mei că-i bai mare. Da’ să nu mai zici la nimeni că ţ-am zis, că, dacă se află…”. În 17 decembrie, în satul meu de munte (unde comuniştii nu reuşiseră să facă un CAP, dar reuşiseră să ridice un bloc şi mai aveau proiecte pentru încă vreo trei) se vorbea încă în şoaptă despre cele petrecute la Timişoara.

Pe 20 decembrie aud că o mătuşă de-a mea, pe-atunci studentă la Timişoara, a ajuns acasă îmbrăcată doar în pijamale şi-n palton. Fugise din căminele în care mai erai în siguranţă doar dacă stăteai pe burtă, sub pat.

Pe 22 decembrie, după o tură de joacă la nişte prieteni, în acelaşi sat, mama amicilor mei stătea împietrită lângă radio: fiul ei cel mare era militar în termen în Bucureşti. La radio se anunţa fuga dictatorului. Voci pe care nu le mai auzisem până atunci clamau “eliberarea României”. Am înţeles că în România mea se petrecea o schimbare majoră. Pe 23 decembrie, în sediul Consiliului Popular al comunei se urmăreau evenimentele la singurul televizor din zonă rămas funcţional. Cam pe la 12.00, beat-mangă, un cetăţean al satului pe care nu-l văzusem vreodată punând mâna nici măcar pe o sticlă de vinişor (băutură slab alcoolizată – n.red.) trânteşte uşa “sălii de vizionare” şi strigă: “Mă, mama vostră de ticăloşi! Tăţ’, afară! Acuma!”. Nu l-a băgat nimeni în seamă. Omul a rămas descumpănit şi, după vreo două minute, a plecat înjurând. Trebuia încă de pe atunci să-mi dau seama că nu se va schimba nimic în România. Dar ce-mi păsa mie? Eram doar un copil care văzuse întâmplător o scenă pe care nici n-o înţelegea prea bine.

Pe 24 septembrie, la Consiliul Popular apare şi primarul (comunist) al comunei. Avea cu el puşca de vânătoare cu două ţevi din dotarea oricărui potentat al vremii. Până atunci venea cu maşina, din satu-i aflat la 20 de kilometri distanţă. Atunci însă era iarnă şi venise pe jos. Îi era frică de “terorişti”. Da, între două sate izolate din Ţinutul Pădurenilor puteau să apară terorişti! Toată lumea era deja îngrozită de pericol, inclusiv primarul comunei de la acea vreme.

Pe 25 sau 26 decembrie, în magazinele din Hunedoara apar conserve de carne bună… Ciudat! Cum de mama mea a putut să cumpere şi conserve de carne şi portocale mai multe decât raţia aceea de “trei de căciulă”? Nu mi-am pus problema decât după ce le-am înfulecat. Apoi au venit francezii cu ajutoare. Au închis ochii şi-au pus degetul pe harta României nimerind tocmai satul meu. Erau relaxaţi, joviali şi de-a dreptul îndrăgostiţi de plăcintele pădureneşti. Au plecat lăsând în urmă doar obiecte şi speranţă! În primăvara lui 1990, copiii din sat erau primele victime ale noii manipulări. “Io dacă l-aş prinde pe Coposu ăsta i-aş pune cianură-n ceai”, zicea un pitic de vreo opt ani, în timp ce adulţii din jurul lui râdeau aprobator. Vedeam că satul meu devine din ce în ce mai gol, toată lumea migrând la Hunedoara. Chiar şi-aşa speram ca măcar Hunedoara, oraşul meu “adoptiv” din România, ţara mea, va merge binişor înainte. Apoi ţara mea, în nici 10 ani, mi-a distrus oraşul şi mi-a împrăştiat prietenii prin toate colţurile lumii şi mi-a cam anulat şi mie din perspective.

Acum, în 2013, în România, în ţara mea, liderii, în loc să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat între 17 şi 26 decembrie 1989, poartă un dialog infantil de genul “«Tu minţi!», «Ba tu eşti mincinos şi mai mare»” pe teme “de actualitate”. Între timp, eu şi tu ne simţim străini fără de speranţă în ţara noastră, iar prietenii noştri plecaţi ne spun pe Skype: “România, ţara mea? În niciun caz!”