Alimentele magice ale românilor

O cruce făcută cu cuţitul deasupra pâinii neîncepute, busuiocul aşezat în apa de sfinţit, usturoiul agăţat la intrarea casei – sunt o mică parte din ritualurile magice care au supravieţuit vremurilor. Gesturi scurte şi fără rost pentru unii, o bucată din rânduiala obligatorie a lumii pentru cei care nu vor să renunţe la vechile credinţe. Puţini mai ştiu însă să explice de unde se trag anumite obiceiuri şi care este însemnătatea facerii lor.

Demult, în satele ardeleneşti, masa era o artă întreagă, în care plăcerea de a mânca şi de a bea era completată de discuţii şi istorioare. În casele celor avuţi, locul unde se lua masa devenea unul al ierarhiei sociale. În timp, multe dintre obiceiurile vechi au fost abandonate, au supravieţuit cele mai importante legate ori de biserică, ori de temerile oamenilor. În special în satele izolate, de munte, ritualurile pot fi încă urmărite, dar – spun etnologii – într-o formă modificată şi simplificată. Aici boabele care se seamănă încă se stropesc cu apă sfinţită, se spun rugăciuni la începutul şi finalul muncii şi se respectă anumite zile din calendarul popular pentru efectuarea muncilor agricole. Ca loc unde se aduna rodul muncii, masa nu era nici ea lipsită de ritualuri, iar din timpuri străvechi, ţăranii cred că plantele ori alimentele preparate din ele au forţe benefice care sfinţesc, apără sau vindecă, ori deopotrivă, conţin energii malefice, mai ales produsele animale.

“Superstiţiile” erau folosite pentru a proteja oamenii, ori pentru a curăţa hrana din blide: “Nespălat şi neînchinat e păcat să mănânci. Numai dobitoacele mănâncă aşa. După masă se face cruce şi se mulţumeşte lui Dumnezeu”, scrie, la începutul secolului XX, învăţătorul Mihai Lupescu, autorul volumului “Bucătăria tradiţională românească”: “Mesenii se descopără pe cap, oriunde s-ar afla, se spală pe mâni, se şterg, îşi fac cruce spre răsărit şi se aşază la masă […] Când se scoală de la masă, unul dintre ei zice în glas: “Mulţumescu-ţi Þie, Doamne, şi de pâne şi de sare, şi de darul sfinţiei Tale. Unii dintre ei, dacă s-au săturat bine şi le-au plăcut bucatele, zic şi bogdaproste”. Când femeia era pe punctul de a naşte, cei de-ai casei pregăteau “masa ursitoarelor” pentru a le îmbuna. Dacă ursitoarele veneau la prunc şi nu găseau ceva pe masă, “Blastămă pe cel născut”. Tot masă îmbelşugată aşezau ţăranii şi când se sfinţeau fântânile noi, moment în care rugăciunile preotului se îndreaptă către meşter: “Să-ţi răcorească sufletul întru Împărăţia Cerului”. Spaima ţăranilor era “Foametea” şi era văzută: “Ca o femeie urâtă, numai oase, de mănâncă prin păduri şi copacii”. Ea era prezisă de câteva semne: când intrau sălbăticiunile în sat, când apăreau pe cer stele cu coadă sau vârcolacii mâncau luna şi soarele, ori tuna în plină iarnă. Iar bătrânii din sat ştiu a povesti despre asemenea vremuri când se făcea mămăligă din scoarţă de copac.

Pâinea cea de toate zilele

În trecut, pâinea era un “produs de lux” care se mânca “la ocazii”, pentru că făina devenea rar pâine ţărănească. Poate tocmai de aceea de pâine sunt legate foarte multe credinţe: “Pentru pâine, ţăranul are un fel de cult. Din pâine se face sfânta grijanie (împărtăşania) şi nafura; cu ea se conduce mortul la groapă, în pomene; din făină de grâu se fac şi parastasele pentru cei morţi […] Pâinea e faţa lui Hristos; cine o batjocoreşte are mare păcat. Dacă mâncând, cad fărămituri, strânge-le şi le zvârle în foc, că acolo e loc curat, nu le călca în picioare că păcătuieşti”, spun bătrânii. În gospodăria veche sunt cinstite toate formele sub care se întâlneşte grâul: boabele din care se face coliva, făina din care se coace pâinea, plus “pâinea sfântă” – prescura.

În lucrarea “Grâul şi pâinea în cultura tradiţională”, cercetătoarea Laura Troşan scrie despre prezenţa grâului în cadrul obiceiurilor din ciclul vieţii şi al morţii: “Sistemul terapeutic tradiţional are la bază efectul magic şi simbolul obiectelor folosite şi îmbină remediile naturale cu efectele psihoterapeutice. În acest domeniu al medicinei empirice, grâul este prezent sub toate formele sale: boabe, făină-tărâţe şi pâine-colaci şi este utilizat la tratarea unor boli atât la oameni cât şi la animale”. Cu pâine şi cu sare, se întâmpinau regii, cu grâu sau cu bucăţi de pâine se arunca peste nuntaşi şi miri când veneau la biserică, unde preotul le dădea pâine îndulcită cu miere. Babele vindecătoare care se foloseau de spiriduşi pentru a face farmece îi hrăneau tot cu pâine completată cu miezuri de nucă. Acelaşi meniu era folosit de căpcăuni “de-i îngrăşau pe oameni şi-i mâncau fripţi”. Prin urmare, “Cu pâine se fac mulţime de obiceiuri la nuntă, la naştere, la moarte şi în viaţa ţăranului. […] în rugăciunile lor, sătenii se roagă cu mare evlavie pentru pâne, ca Dumnezeu să o reverse cu îmbelşugare în lume”, scrie Mihai Lupescu. Descoperirile arheologice atestă cultivarea grâului cu multe secole înainte de Christos, în timp ce, în secolul V a. Ch., Xenofon scrie despre pâinile nedospite făcute de populaţiile din nordul Dunării. Şi acum, în satele hunedorene, bătrânii nu încep pâinea până nu au făcut o cruce cu un cuţit pe spatele ei.

Usturoiul şi alte bucate magice

“Cea mai eficientă armă împotriva duhurilor rele şi a strigoaicelor este Usturoiul sau mirosul lui. Înainte de Noaptea Strigoilor (noaptea dinspre 29 spre 30 noiembrie), tocurile şi balamalele ferestrelor şi uşilor se ung cu usturoi. Se ung cu usturoi şi uşile grajdurilor ca să alunge strigoaicele ce vin să ia mana vacilor”, scrie Cornel-Dan Niculae în volumul “Leacuri şi remedii magice din Carpaţi”. Usturoiul era cunoscut ca aliment magic încă din vechime şi nu doar pe meleagurile noastre: egiptenii erau unşi înainte de îmbălsămare cu esenţă pe bază de usturoi, iar medicii romani îl prescriau chiar şi invalizilor.

Grecii credeau că persoanele care mâncau usturoi deveneau mai puternice. Cercetările au arătat că planta posedă într-adevăr proprietăţi antibacteriene şi antifungice, adică anticii aveau dreptate când îl foloseau ca mijloc de protecţie împotriva infecţiilor. Ca să se ferească de friguri, ţăranii îşi legau la încheietura mâinii un căţel de ustoroi legat cu o aţă roşie ori se lega o cârpă cu usturoi pisat. Tot usturoiul îi ferea pe români şi de iele în cazul în care se întâlneau cu “frumoasele”. Forţa magică a usturoiului se trage, poate, din faptul că unii nutriţionişti îl consideră “hrană vie”, prin forţa lui de a renaşte: este unul dintre puţinele alimente care încolţeşte chiar şi lăsat în frigider.

Multe plante sunt considerate de ţărani fiinţe vii care aud, văd, simt, suferă, pe scurt – au suflet. O dovadă este şi obiceiul ţărănesc de a ameninţa pomii neroditori în ajun de Bunavestire: şi acum, ţăranii obişnuiesc să meargă cu toporul în livadă mimând tăierea şi zicând: “Dacă nu rodeşti, te tai!”. Păstrătoare ale vieţii, seminţele legumelor şi fructelor sunt la români leacuri pentru tot soiul de afecţiuni şi făceau parte din reţetele vindecătorilor. Frunzele de hrean se puneau pe frunţile bolnavilor pentru a alunga durerile, din rădăcină se făceau turte pentru vindecarea gâlcilor, iar din flori se prepara ceai pentru răceli. Ceapa era şi ea folosită pentru leacuri: se cocea ceapa pentru înmuierea buboaielor. Din ceapă se făceau şi calendarele de Sfântul Vasile,
calendare care prevesteau vremea în fiecare lună a viitorului an.

Sarea care se bate cu demonii

“Cel ce mănâncă nesărat, e bolnav”, cred ţăranii. Alături de metale, sarea era folosită ca o armă pentru combaterea spiritelor rele. Astfel, scrie Cornel-Dan Niculae: “Pentru a apăra copiii de rele şi de duhurile vrăjmaşe, li se pune sare în scăldătoare. Când îţi trimite cineva duhuri rele, pe necuratul, să te necăjească noaptea prin somn, trebuie să presari pragurile cu sare sfinţită, căci nu se mai pot apropia. Sarea mai trebuie purtată şi în încălţări, ca să nu se prindă farmecele de cel ce o poartă”. Sarea se arunca şi pe pridvor ori pe ferestre să ţină răul deoparte pe timpul nopţii. Şi la descântece sarea era extrem de folositoare: în cazul în care descântecul era rostit în preajma unui copil mic, pe creştetul micuţului se presăra sare ca să nu se mute boala descântată pe el. Un alt aliment magic este oul, care era folosit în sate ca metodă de diagnostic în cazul copiilor prea mici pentru a spune ce-i doare: bătrânele spărgeau un ou proaspăt, îi scoteau gălbenuşul şi îl mişcau pe trupul “pacientului”: unde se spărgea gălbenuşul, acolo era junghiul! Albuşul oului răscopt era presărat cu piatră vânătă pisată şi arsă în foc ca tratament în albeaţă şi pentru durerea de ochi. Când coceau oul în cenuşă fierbinte – în spuză -, acesta nu trebuia acoperit decât parţial, atfel puii ar fi murit primăvara “înăduşiţi”. În plus, nu se mâncau ouăle de gâscă sau de curcă, pentru că ţăranul credea că aceste păsări fac doar atâtea ouă cât trebuia pentru clocit.

Ouăle roşii sunt şi acum un puternic simbol pascal. Pe vremuri însă, în ziua de Paşti, oamenii se spălau cu apă cu ouă roşii, iar cojile înroşite trebuiau aruncate doar pe ape curgătoare, ca să ajungă la “blajini” şi să le vestească acestor fiinţe mitice care trăiesc sub pământ că a venit Învierea. “Paştele Blajinilor” cade luni, după duminica Tomii. Din gălbenuşul ouălelor bine fierte, descântătoarele obţineau untul de ou, un leac bun pentru durerea de genunchi. În apa în care se scăldau noii născuţi se aşeza şi un ou, pentru ca pruncul “să fie rotofei ca oul”. La casa unde gospodinele găseau ouă “părăsite” de găini, însemna că ceva nu mergea bine şi trebuia executat un ritual: ouăle părăsite se aruncă din faţa casei, peste locuinţă, şi se spune: “Cum zvârlu eu oul peste casă, aşa să fugă relele din sălaşu ăsta!” Laptele era, de asemenea, un produs important pentru ţăran, iar vrăjitoarele luau “mana” vacilor prin descântece şi farmece – dacă untul făcut din lapte era galben şi frumos, vaca era neatinsă, dacă, dimpotrivă, untul ieşea alb, vaca era considerată “stricată” şi proprietarul trebuia să meargă la babe care să-i aducă mana înapoi. Caşul proaspăt de oaie, “caşul dulce”, se ducea ca jertfă la biserică de Sfântul Gheorghe, pentru ca vrăjitoarele să nu poată lua mana oilor. “Până nu mănânci caş dulce, nu e bine să te scalzi, că te apucă frigurile”, spun credinţele populare.