“Diva Divină”, Felicia Filip a fost, pentru o oră, “fata din vis a Hunedoarei”. Artista a susţinut duminică (15 decembrie – n.r.), în Sala Dietei de la Castelul Corvinilor, un concert extraordinar, care i-a adus laolaltă pe iubitorii de operă şi muzică rock. Într-un spaţiu gotic prin excelenţă, diva a dăruit hunedorenilor un proiect-spectacol, unic în România: o combinaţie de operă şi piese rock româneşti din toate timpurile.
Felicia Filip
S-a născut la Slatina, într-o familie obişnuită, crescând alături de fratele şi sora sa, în spiritul valorilor autentice. A făcut volei, gimnastică, a urmat Liceul de Muzică, la Piteşti, iar la finalul liceului, un profesor de la Bucureşti a marcat într-o agendă întâlnirea cu viitoarea divă: “Felicia are în gât un bulgăre de aur!”. Cu toate acestea, a picat în primul an la Conservator, din cauza programului nepotrivit care fusese ales pentru ea. S-a întors acasă, la Slatina, şi a predat vioara, iar copiii au iubit-o cu disperare. Apoi a revenit la Conservator şi-a intrat cu brio.
În cele din urmă, din cauza Cortinei de Fier, a crezut că trenul ei va trece fără ca ea să urce în el. Destinul era, însă, altul. Aşa că a strălucit, ca soprană, pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii şi a revenit în România ei dragă, cu titluri precum “Divă de primă forţă” sau “Regina Traviatei”! Felicia Filip este, printe altele, singura soprană din lume care a câştigat toate premiile Mozart!
Trăiţi cu convingerea că publicul dumneavoastră vă ocroteşte, după cum aţi declarat cu ceva timp în urmă. Cum s-a manifestat ocrotirea publicului în viaţa Dumneavoastră? A fost un moment din viaţă pe care l-aţi trecut mai uşor, graţie iubirii publicului?
Da, vă pot demonstra foarte clar, pentru că am venit la Castelul Corvinilor de la Hunedoara, am făcut repetiţii aici şi era destul de rece. A fost o perioadă în care m-am gândit cum să mă îmbrac, pentru că, pe fond de oboseală şi de frig, este destul de problematic. Am în continuare foarte multe concerte şi ar fi imprudent să fac vreo faptă necugetată. În cele din urmă, am hotărât că este normal să onorez întâlnirea cu publicul, în acest loc absolut miraculos, care este Castelul Corvinilor, aşa cum am plănuit. Nu am îmbrăcat, deci, un alt costum, deşi mi-ar fi fost mai cald şi mai confortabil, ci am respectat ideea mea de spectacol şi pot să spun că, într-un fel, am riscat. Dar publicul din această seară a fost atât de plin de căldură, încât nu am simţit niciun moment că aş putea să fiu în pericol şi să mă îmbolnăvesc. Este una dintre “nuanţele” de ocrotire ale publicului. În plus, de fiecare dată mă întâlnesc cu publicul meu drag! Acest public care mă aşteaptă şi îmi dăruieşte, la întâlnirile noastre, toată dragostea lui. Şi atunci, cum să nu fii ocrotit?! Publicul îţi dăruieşte tot ce ai nevoie, ca om, ca artist, ca parte din univers! Trăieşti în iubirea lui!
Într-unul dintre concertele viitoare există un artist anume cu care v-aţi dori să cântaţi?
Mi-ar plăcea să le întâlnesc pe Celine Dion şi pe Barbara Streissand şi să reuşim să cântăm împreună. Sunt două nume cu care visez să cânt. Este un vis de copil, un vis al unui om care îşi doreşte ceva şi vrea ca visul lui să devină realitate. Şi… de fiecare dată, Dumnezeu mi-a dăruit cu prisosinţă!
Se apropie Crăciunul, cu farmecul lui tainic. Cu toţii ne întoarcem pentru câteva clipe în timp, până acolo unde eram copii, deci… fericiţi! Care este cea mai frumoasă întâmplare pe care diva Felicia Filip o păstrează cu drag în cutia ei cu amintiri?
Eu cred că orice om ar trebui să îşi păstreze acea frumuseţe a copilăriei, acel miraj, acea curăţenie şi starea de copilărie. E foarte important. Dacă reuşeşti să-ţi păstrezi inocenţa, vei reuşi să treci peste orice încercare şi viaţa toată îţi va fi o Copilărie. Există un moment al copilăriei mele, când părinţii ne pregăteau sărbătorile de Crăciun (noi suntem trei fraţi, un băiat şi două fete, la diferenţă de 13 luni unul faţă de celălalt). Şi, într-o sfântă zi de Ajun de Crăciun, mama şi tata au împodobit bradul, care mie mi s-a părut imens! La un moment dat, în iarna aceea friguroasă, noi, mici fiind, dormeam toţi într-un pat, ca trei sărmăluţe. Eu m-am trezit, am văzut pomul acela care, atunci, mi s-a părut uriaş, şi mi-am ales jucăria de sub pom. Cea mai frumoasă jucărie: o păpuşă, pe care am luat-o lângă mine şi m-am făcut că dorm. Şi am avut ocazia să îi ascult pe părinţii mei cum îşi dezmierdau copiii. Se pare că de atunci eram talentată, pentru că ei nu şi-au dat seama că eu sunt trează. Eu i-am ascultat cum se lăudau cum că… cine, ce are de la fiecare şi cât e de frumos, şi cât îl iubeşte pe fiecare în parte. A fost un moment splendid şi, când am o încercare sau, poate, o lipsă de energie, pentru că este normal să fie aşa, mă gândesc la acele momente şi mă încarc rapid! Acele momente şi întâlnirile mele cu publicul sunt cele două forţe, cele două energii prin care eu mă încarc.
Ce face artista noastră, Felicia Filip, în timpul liber?
Timpul liber şi-l petrece cu soţul ei, cu Cristian Mihăilescu. Noi avem tot timpul să ne spunem ceva. La un moment dat, mama lui Cristian, soacra mea, spunea: «Ce-oţi avea atâta de discutat împreună, că n-aţi mai termina niciodată?!» Facem planuri sau savurăm momentele de graţie. Ne povestim, suntem copii în adevăratul sens al cuvântului şi parcă nu ne mai rămâne timp pentru noi. De fiecare dată ne bucurăm să ne fim alături, unul altuia. Peste tot suntem acasă la noi, pentru că oriunde mergem, suntem împreună.
Cum a apărut ideea ca, împreună cu soţul dumneavoastră, Cristian Mihăilescu, să susţineţi un proiect de meloterapie (terapie prin muzică)?
Ideea a apărut în urma unei întâlniri cu un preot extraordinar, părintele Pătuleanu, din Bucureşti. Cu dumnealui am început acest proiect, apoi am continuat la Sfânta Vineri şi la Biserica Elefterie. Este un proiect deschis. Aici ne întâlnim mai ales cu tineri care doresc să ne cunoaştem şi să se hrănească din muzică, artă şi cultură. Muzica are limbajul ei universal. Chiar dacă nu cunoşti o limbă străină, în momentul în care iubeşti şi înţelegi muzica, ai depăşit bariera limbii şi a limbajului. Muzica este limbajul universal, care te hrăneşte, te întăreşte, te vindecă de orice suferinţă.
Lucraţi şi la Opera Comică pentru Copii, unde sunteţi director artistic şi unde derulaţi nişte ateliere speciale. Ce presupun aceste ateliere la care aveţi invitaţi copii de trei-patru ani?
Este întâlnirea prin care îţi dai seama dacă ai harul şi dacă poţi să lucrezi cu copiii. Copiii sunt publicul cel mai dificil. El are sinceritatea şi nu ascunde niciodată. Pe copii nu îi poţi păcăli, nu îi poţi minţi, nu îi poţi duce cu absolut niciun artificiu. Iar impresia pe care ai lăsat-o este foarte greu de schimbat. Îi câştigi sau te pierd! Sunt cele două noţiuni între care oscilezi. Opera Comică pentru Copii este locul unde mi-am continuat această întâlnire cu Copilul şi mă bucur de starea de copilărie. Îi preţuiesc cum nu preţuiesc alte fiinţe pe Pământ. Ei sunt foarte apropiaţi de Valoarea în sine şi de Dumnezeire. Fiecare copil este O Creaţie, un unicat, care trebuie ocrotită şi mai ales iubită.
Sunteţi un artist recunoscut, dar şi o femeie de succes? Care este secretul reuşitei în viaţă, pentru o femeie?
În cazul meu, există un echilibru între viaţa profesională şi viaţa personală. Iar studiul mă însoţeşte non-stop, fie că muncesc sau îmi petrec timpul liber sau dorm, tot timpul studiez. Este natura mea. Îl am alături pe soţul meu, care are o profesie complementară cu a mea (n.r. Cristian Mihăilescu este, el însuşi, tenor şi regizor de operă). Ne completăm, ne sprijinim, ne îmbogăţim unul pe celălalt şi, atunci, unul dintre secrete ar fi că încercările se înjumătăţesc, iar bucuriile se dublează!
Credeţi în destin sau, cel puţin, aşa pare să reiasă din interviurile pe care le-aţi acordat de-a lungul timpului. Trăiţi cu credinţa că există o matrice, un tipar de drum “dăruit” fiecăruia dintre noi?
Sunt două noţiuni pe care mă sprijin şi pe baza cărora îmi aleg oamenii din jur. Este vorba de caracter şi, apoi, de destinul fiecăruia. Pentru că, a-ţi alege calea, este a alege acea parte a vieţii care să îţi fie favorabilă ţie, să nu deranjeze pe ceilalţi şi să însemne generozitate, altruism şi multă iubire. Or, caracterul şi destinul unui om sunt două noţiuni care pot apropia un om de idealul pământeanului.
Vreme de ani buni, provincia a fost cumva lăsată la o parte. Din perspectivă culturală, este provincia un spaţiu damnat?
Pentru mine nu există provincie, nu există spaţiu damnat. Scena pe care calc este cea mai importantă, publicul meu este cel mai important! Îi dăruiesc sufletul meu, îi dăruiesc viaţa mea şi profesia mea. Ultima scenă pe care am cântat este, întotdeauna, cea mai importantă. Publicul cel din urmă pentru care am cântat este, mereu, cel mai important. Eu mă bucur că am putut să ajung în acest loc miraculos, în care există cultură, amprenta unor oameni importanţi care şi-au trăit existenţa aici şi care au semănat pentru eternitate un grăunte de spiritualitate. Ori, în această seară, m-am încărcat cu o energie pe care o găsesc numai aici. De aceea, vă doresc să vă hrăniţi cu tot ceea ce este în jurul dumneavoastră, cu iubirea aproapelui dumneavoastră, să dăruiţi multă iubire şi să fiţi generoşi! Atât de mult contează o lacrimă, fie ea de tristeţe sau de bucurie, o vorbă bună şi… până la urmă, poate un cântec care vine dintr-un suflet trist, vesel, îndrăgostit, disperat sau plin de speranţă! Să avem puterea să luăm din acest pământ, din oamenii pe care îi avem în jur, energia şi să ne păstrăm starea de tinereţe şi de Dumnezeire. La mulţi ani, cu multă sănătate şi… şi mai multă iubire!
