Crăciunul, un colind către sufletul uitat al lumii

Dintre toate sărbătorile lumii, Crăciunul este cel mai potrivit timp pentru bucurie, întoarcere către familie şi bunătate. Căci ce altceva poate însemna Naşterea lui Iisus, decât apariţia binelul suprem în lume? Pentru cei care vor să simtă cu adevărat sărbătoarea, Crăciunul vine deodată cu redescoperirea în tine şi în semeni a iubirii înţelepte, a încrederii şi a sentimentului că te urneşti din întuneric către o lume mai bună.

În prea puţine sate româneşti, oamenii (mici sau mari) se mai îmbracă în straie populare şi pornesc a colinda aşa cum o făceau bunicii noştri

Fie că faceţi Crăciunul în oraş, fie că vă refugiaţi în lumea mai puţin zgomotoasă a satului, grijiţi-vă pe îndelete de această sărbătoare. Trebuie să te bucuri ca un copil de Crăciun, să întinzi daruri, să cânţi naşterea binelui şi să colinzi cu bucurie pe la casele altora. Şi pentru asta nu te strădui să umpli coşurile în supermarketuri, să citeşti bonuri de casă lungi cât ziua de post sau să umpli de cadouri sub bradul supraîmpodobit cu instalaţii. Lumina vine din oameni. E suficient să ai casa şi sufletul curat, câteva bunătăţi pe masă şi câte o dorinţă împlinită pentru fiecare suflet din jur.

Dacă aveţi bătrâni, nu-i uitaţi şi treceţi-le pragul, măcar acum, la Moş Ajun. Datina cere românului să nu se ferece în casă, ci să poftească şi să cinstească colindătorii care aduc vestea minunată. Se spune că, din sărbătoarea rămasă fără sâmburele de sacralitate, nu mai rămâne decât festivitatea. “Ceremonialul devine ceremonie. Hainele, cuvintele, obiectele nu mai lucrează în folosul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Festivităţile ocolesc sublimul, oribilul şi confruntarea dintre viaţă şi moarte. Festivitatea consumă fără să regenereze. […] De la sărbătoare omul trebuie să ştie să ia folos. Devenită un simplu ornament, sărbătoare slăbeşte şi moare”, scrie etnologul Irina Nicolau. Dacă vreţi cu adevărat să sărbătoriţi, uitaţi de televizor şi Internet, pentru câteva zile, refuzaţi să inhalaţi ce vă dau alţii şi încercaţi să priviţi către viaţă. Cufundaţi-vă în tumultul ei şi amintiţi-vă să trăiţi cel mai frumos Crăciun din lume.

Moş Ajun şi Moş Crăciun

Demult, când se încălţau străbunicii noştri cu opinci şi înălţau privirea spre cer ca să afle cum e vremea, Moş Ajun şi Moş Crăciun erau două personaje care semănau ca doi fraţi gemeni – bătrâni cu bărbi albe, “buni şi darnici, scoţând din traiste: nuci, pere, mere, covrigi, colaci, bomboane”, nişte personaje care arătau atât de “la fel”, încât acum “mentalul modern aproape îi confundă, ca fiind una şi aceeaşi persoană”, scrie etnologul hunedorean Marcel Lapteş. Potrivit calendarului oficial, Crăciunul ţine trei zile: ajunul – zi scurtă – şi zilele libere de 25 şi 26 decembrie. Ei bine, în sufletele păstrătorilor de tradiţie, Crăciunul are 12 zile, până la 6 ianuarie, perioadă în care anul vechi se transformă şi naşte unul nou. Şi Crăciunul nu vine aşa dintr-odată: este pregătit de postul de 40 de zile de-a lungul căruia întâlnim o mulţime de alte sărbători: “Crăciunul nu poate fi redus la trei zile! Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc? Porcul se taie de Ignat care cade în 20 decembrie”, atrage atenţia Irina Nicolau. În Ajun, gospodinele din Ţara Pădurenilor pregăteau “Crăciuniţa”, o pâine care se aşeza pe masă pe o grămadă de otavă pentru “Calul lui Crăciun”, care vine şi mănâncă din ea pentru bogăţie şi noroc în anul ce vine. Se pregăteau darurile şi merele se aşezau în fereastră “să râdă la copii”. În Ţara Haţegului, femeile puneau pe mese două pâini coapte din “aluat de grâu curat” şi un pahar de apă pentru morţii casei care se întorc la miezul nopţii la ospăţ. În satele de moţi, pe masă se lăsa o sticlă cu vinars întors pentru draci, care astfel s-ar îmbăta şi nu ar mai hărţui colindătorii. În vechile sate dacice, la Alun, Ursici şi Luncani, oamenii cred că e bine să lucrezi în această zi “ca să-ţi fie drag de lucru tot anu’“. Se aranjează gospodăria şi se pregătesc bucatele – se spune că sarmalele pregătite în Ajun sunt cele mai bune “pentru că le veghează Moşu”. De cum se prinde postul, se repetă colindele, cântece magice, care pot chiar influenţa viitorul, pentru că “dacă pot face bine, înseamnă că pot face şi rău”. În satul tradiţional, totul e închegat şi fiecare vers are sens.

Crăciun – zeu, moş şi păstor

Zi plină de credinţe şi practici în satul românesc, Ajunul Crăciunului este menit să pregătească omul pentru marea sărbătoare. Ajunul, “sub influenţa creştinismului, a scăzut ca importanţă odată cu apariţia lui Moş Crăciun, identificat aproape total cu marea Naştere a Mântuitorului”. Potrivit etnologului hunedorean Marcel Lapteş, ziua de 24 decembrie este patronată de Moş Ajun, un zeu din Panteonul românesc, ajuns după un an la vârsta bătrâneţii şi a morţii. Moş Ajun este fratele mai mic al lui Crăciun care “a fost identificat cu o zeitate precreştină, un zeu solar, sinonim cu Saturn la romani şi Mithra la persani. El este în esenţă începutul unui ciclu de sărbători de renovare a anului ce vine. Dacă în prezent Ajunul şi apoi Crăciunul funcţionează mai mult ca sărbătoare a copiilor, a celor tineri (în obiceiul colindatului), “Crăciunul bătrânilor” mai păstrează în sincretismul său folcloric o interferenţă de tradiţii, datini şi obiceiuri, prezente masiv în cadrul sărbătorii, cu rădăcini arhaice şi cu multe ajustări creştine”. Etnologul Ion Ghinoiu crede că, la români, Crăciunul este “un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor […] Sub influenţa creştinismului, Crăciunul apare şi ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos. […] La apariţia creştinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care adoptaseră credinţa în Hristos”. Vechea sărbătoare nu avea nici brad împodobit, nici jucării drept cadou, acestea sunt importate la sfârşitul secolului al XIX-lea din Occident.

Crăciunul altui veac

Din poveştile bătrânilor şi paginile îngălbenite ale ziarelor desprindem povestea sărbătorii de la începutul secolului trecut. În decembrie 1900, “Bunul econom”, apărut la Orăştie, “încheie cu numerul de faţă întâiul seu an de viaţă”. Redactorii scriu despre datoria de a-ţi calcula faptele şi îndrepta greşelile: “Ear’ datorinţă de a sta privind înapoi şi cumpănind, la nici un Crăciun nu ne-a fost mai mare, ca chiar la cel de faţă, care cade nu numai la încheerea unui an, ci tot-odată la încheierea unui veac, ce peste câteva zile va fi scufundat şi el în prăpastia fără fund a trecutului, şi noi vom păşi în Veac-nou. S’a zis despre veacul ce încheem, că a fost «Veacul luminilor», adecă veacul în care popoarele cari zăcuseră în întunerecul iobăgiei şi a altor forme de tiranie, au rupt de pe feţele lor vëlul acelui întunerec şi au vezut lumina cea bine strălucitoare, şi s’au avęntat după lumina, şi aprinzendu-’şi fiecare în mână făclia înveţătura, a ştiinţei, zboară acum pe întrecute spre înălţimile deseverşirei omeneşti”.

Din acelaşi veac, din paginile Revistei Cosânzeana, tot de la Orăştie, prindem atmosfera de sărbătoare a vremurilor din versurile poeţilor acum uitaţi: “Omătul îmbracă, în strai de mireasă/ Tot satul. […] Copii cât o şchioapă, prin valuri înoată…/[…] Şi pocnet de bice şi glasuri de clopot,/ Tot satul cuprinde. E freamăt şi ropot…/I-atâta iubire ş’atâta lumină!”, scrie G. Vlădescu Albeşti, pentru ca, în pagina următoare, dr. Maria Botiş-Cioban să-i ţină isonul: “Toate’nvie ca prin farmec,/ la fereşti s’aprind lumini,/ Cărărui se taie’ngrabă/ peste drum pe la vecini./ Fete mari zoresc prin casă,/ îşi pun panglici, îşi pun salbe;/ Sub fereastră’ncepe dulce/ şi domol “Florile dalbe”./Râs şi chiot, cânt şi glume/ se porneşte-acum pe uliţi,/ Vin voioşi copii cu steaua/ şi irozi şi crai cu suliţi./ Lăutari, păstori şi “plugul”,/ toţi aleargă’n jos şi’n sus/ Şi vestesc la mic şi mare/ Întruparea lui Isus”.