O altfel de poveste de Crăciun

De Crăciun, fiţi mai buni… Ascultăm de mici acest îndemn şi, de zeci de ani de zile, roim în jurul magazinelor cu gândul de a dărui “semenilor” ceva cu care să înlocuim, de fapt, adevăratul Bine: un cadou, o friptură mai mare, un brad supraîmpodobit…

Prinşi în “greaua” încercare de a umple coşurile de cumpărături, uităm să zâmbim, uităm să ne deschidem sufletul şi, mai ales, uităm ce înseamnă semeni. Şi totuşi, povestea aceasta mai lasă lumii o scânteie de speranţă…

Soţii Cătană şi singura lor avere: câteva haine puse într-un rucsac, o sacoşă şi doi saci

Este miercuri, 18 decembrie, înainte de prânz, când, pe holul unei redacţii din Deva, apar două suflete. Sunt Camelia şi Constantin Cătană, iar bărbatul zice: “Fiţi bună, soţia mea este însărcinată în luna a şaptea şi am rămas fără un loc unde să stăm la noapte”. În faţa mea, stă un bărbat pirpiriu, cu faţa ascuţită şi ochi de căţeluş plouat. Lângă el, o femeie, care arată clar ca una însărcinată, zace pe fotoliu, încotoşmănită cu fulare, geci groase şi o căciulă simplă, neagră, de lână. Are ochi negri, deştepţi. Nu cere milă, cere dreptate. Îmi vine să urlu: oricine îşi poate închipui goana nebună dintr-o redacţie TV înainte de sărbători şi eu mai am jumătate de ceas şi trebuie să ajung la un “caz social”: o femeie cu şase copii, care stau într-o cămăruţă de cămin si sunt pe cale de a fi evacuaţi. Unde să le găsesc eu casă? Uit de ei şi vorbesc tare: “Şi eu cu ce să vă ajut?”. Femeia ridică ochii şi cere: “Dacă aţi putea vorbi cu cineva, vreun primar, autoritate, vă rog, să ne dea şi nouă o cameră undeva… E tare frig afară şi eu am sarcină cu probleme”. Intru în redacţie şi povestesc – nicio tresărire, după cum mă aşteptam: ziariştii sunt cinici, au văzut prea multe, sunt încercaţi şi s-au cam lecuit de fapte de caritate.

Şi totuşi, ne gândim – Deva nu are adăpost de niciun fel, poate la Hunedoara, unde este un adăpost de noapte, nu e perfect, e o soluţie şi ne urnim să dăm telefoane. Nimic, aşa că, în disperare, colega mea Ana Maria Popa îl sună direct pe primar, îi explică situaţia şi acesta cere o întâlnire faţă în faţă cu oamenii. Le facem rost de bani, soţii Cătană pleacă la Hunedoara şi noi pe drumurile noastre, fericiţi că am ocolit un final ca în “Fetiţa cu chibrituri”.

“Vă rog…”

A doua zi, cei doi revin: i-au ţinut peste noapte, dar ambii au buletin de Dolj şi li s-a spus că nu-i mai poate ajuta nimeni. Nu că s-ar fi străduit cineva foarte mult… să nu dea Dumnezeu să ajungi la mila celor din primării. Femeia este disperată: “Dacă ne filmaţi poate ne vede cineva şi acum e Crăciunul, se îndură cineva să fie bun şi cu noi, măcar pentru copil”. Ţi se rupe sufletul şi mă gândesc cu adevărat la altă mamă, care colinda din poartă în poartă acum 2013 ani. Îmi vine să plâng, pentru că ştiu din experienţa altor ani cât de “îndurători”, “miloşi” şi “caritabili” sunt oamenii. Cei doi ne spun că au lucrat la stână şi şeful de acolo i-a dat afară, speriat de sarcina cu probleme a femeii şi de gândul că nicio salvare nu ajunge până la ei. Aşa au ajuns soţii Cătană din Dolj să caute mila devenilor.

Prinşi între dead-line-uri, ziariştii se mobilizează, colega mea Ana face documentarea şi se întoarce ca tornada în redacţia unde toată lumea scrie: “Trebuie să-i ajutăm! Trebuie, ea este profesoară de rusă, el petrolist, sunt orfani, au crescut la casa de copii, apoi au fost înfiaţi şi părinţii adoptivi au murit. Ei s-au căsătorit, mai au cinci copii în plasament. Trebuie să-i ajutăm, nu-i putem lăsa în frig!” Începem (iar) să dăm telefoane: primari, patroni, ciobani… Zeci de telefoane, niciun răspuns… Nu putem, nu avem sau veşnica întrebare: “Cine i-a pus să facă atâţia copii?”, normal să te înfurii pe loc şi îmi amintesc un vers de undeva “Ura nu naşte copii…”. Totul este zadarnic, sunăm chiar şi la agenţii imobiliare, pregătiţi să plătim camere – nimeni nu primeşte persoane “fără pedigree”. Aflăm de o avocată din Deva care închiriază camere în vila ei, este ultima soluţie, însă la numărul lăsat la agenţie nu răspunde nimeni. Pe hol, soţii Cătană sunt disperaţi şi cu lacrimi în ochi ne roagă: “Vă rog, nu ne trimiteţi în gară, este frig, mizerie şi ne e frică de oamenii ăia beţi, cu bărbi”.

În căutarea unui adăpost

Oamenii rămân pe holul redacţiei Antenei 1 – măcar au unde să doarmă, au mâncare şi au căldură. Până şi directoarea staţiei dă telefoane şi… nimic. Ceilalţi angajaţi, de la alte firme din clădire, îi privesc curioşi, cum stau pe canapea cu bagajele alături, de fapt, toate bunurile lor. Disperată, ajung cu telefoanele la rude, pentru a auzi în telefon: “Tu nu ai alte probleme?” Cââţ! “Ale mele-s mai mici”, zic pentru urechea mătuşii care crede că ea e în centrul necazurilor lumii. Vineri dimineaţă, reluăm umanitarele: alte telefoane, alţi oameni care se implică – colegul Marcel Florea vorbeşte cu un cioban care este dispus să-i ia pe cei doi, dacă omul se pricepe la oi. Nu se pricepe, oferta cade. Încercăm la un cămin, nu reuşim pentru că nu sunt camere. Sunăm, sunăm, sunăm… Cât de greu este să faci un bine… şi, într-un final, unul din telefoane dă roade. Dan Terteci, directorul din Prefectură, fost ziarist, găseşte soluţia, când nimeni nu credea că se mai poate aranja ceva. Iniţiatorul “Premianţilor fără premii” postează la el pe Facebook: “Problema e simplu de prezentat. Doamna din imagine e gravidă în luna a şaptea. Au ajuns la o stână în judeţul Hunedoara de unde au fost expulzaţi de patronul care a mers după ei până la Corabia. O noapte au dormit pe holul Cepromin-ului. În seara asta au ajuns la pensiunea Pacific din Deva. Au mâncat, au unde dormi câteva zile. O să văd ce pot face pentru ei. Un amănunt – ea e profesoară de rusă, el e sondor. Amândoi au fost crescuţi de părinţi adoptivi. Puteţi să mă credeţi nebun, dar faptul că o femeie însărcinată îşi caută adăpost în pragul Crăciunului pe mine m-a răvăşit. Noapte bună”.

Suflet la ofertă

Încă nu-mi vine să cred când citesc a doua postare: “Oferta oamenilor cu suflet pentru familia Cătană sună astfel: locuinţă, loc de muncă pentru două săptămâni de probă, după care urmează angajarea. Luni se vor muta în locul care, dacă vor vrea, le va fi cămin şi adăpost pentru pruncul nenăscut încă. Să le dea Dumnezeu sănătate tuturor celor care au sărit în ajutorul lor. Eu le spun SĂRBĂTORI FERICITE”. Bravos, mă gândesc: uite nişte OAMENI! Cam puţină lumină în lume, nu? Şi mă întorc la una dintre cărţile mele preferate: “O anchetă a revistei Dilema a pus bucureştenilor întrebarea: ce-ar face dacă la uşă ar suna Maica Domnului ca să le ceară să nască la ei? Răspunsurile au fost uluitoare. Toţi se speriau, ziceau că ar chema Salvarea, că ei nu se bagă. O singură femeie a zis că i-ar deschide şi i-ar da ajutor să nască”, notează etnologul Irina Nicolau într-un ghid al sărbătorilor româneşti. Căutarea asta nebună a unui cămin pentru o femeie însărcinată şi soţul ei ne-a ridicat unora multe semne de întrebare, iar Dan a scris în altă zi pe pagina sa: “Vine Crăciunul… Suntem mai buni pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie sau suntem mai buni pentru a ne da false motive de a ne simţi mai bine!? În goana pregătirii sărbătorilor, singurul ţel pare să fie câştigarea maratonului cumpărăturilor, a pregătirilor materiale… Lumea e tot mai agitată în timp ce-şi pune în frunte cu litere de-o şchioapă “să fim mai buni”. No… să fim mai buni pentru ce!?” Chiar aşa semenilor dragi! Pentru ce!? Înainte de sărbătoare, scrie tot Irina Nicolau, fiecare curăţă ceea ce consideră că este important să păstreze curat: “Noi (orăşenii – n.r.) ne ocupăm de piele, ţăranul de suflet. El pregăteşte sărbătoarea lăsându-şi voia – pizmaşul luptă cu pizma lui, hoţul cu hoţia, mincinosul cu minciuna. Numai cei care intră cu sufletul curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toţi înving. Dacă ar învinge toţi, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor”.