Suflete înghesuite într-o cămăruţă! Aşa trăiesc, în Deva, şase copii împreună cu mama lor. Sunt cuminţi, au note bune la şcoală, deşi îşi fac temele pe un colţ de lemn. Sunt mulţi şi nu încap la masă, aşa că, de multe ori, mănâncă pe jos, iar jucăriile le ţin afară, într-un dulăpior de la stradă. Visul lor este ca moşul să se îndure şi să le facă rost de o casă în care să încapă şi hainele şi jucăriile lor şi unde să poată mânca la masă precum colegii lor.
Lavinia Gherga şi cei şase copii ai săi ar putea rămâne şi fără cămăruţa de 20 de metri pătraţi în care
se înghesuie toţi, cum pot, zi de zi
“Ei mănâcă aici, cei mai mici. Ceilalţi mănâncă pe jos. Drept vă spun! Îi pun pe jos, că nu avem unde… Unde să mai pun şi masa, unde s-o mai bag, că nici nu mai ştii cum să te strecori aici, ce să faci şi cum să faci, unde să le pun toate? Nu ştiu…”. Lavinia Gherga are şase copii. A divorţat de un tată care şi-a uitat copiii şi preferă să lucreze la negru, doar ca să nu le plătească alocaţiile. Cel mai mic are doar un an şi patru luni, cei mari sunt deja la şcoală: Paul este elev la Colegiul Naţional Transilvania, a intrat la liceu, dar s-a transferat la profesională – face deja practică la service-uri şi statul îi dă lunat 200 de lei. Indiferent că sunt la şcoală sau la grădiniţă, toţi se descurcă bine, dar Paula este mândria mamei – este în clasa a VII-a la Şcoala Generală din Şoimuş şi are bursă de merit.
“Până acum, cu cei doi mai mari m-a ajutat mama, părinţii mei au casă la Păuliş şi ei stăteau acolo, numai că anul ăsta mama a murit şi Paula nu vrea să mai audă de casa de acolo. Nici nu renunţă la şcoala din comună, zice că s-a obişnuit, că i-ar fi greu, plânge, am lăsat-o aşa, ca mulţumire pentru că învaţă bine şi e cuminte, deşi naveta mă costă 100 de lei lunar”. Paula are în carnet doar note de nouă şi de zece, deşi nu are un loc unde să înveţe şi nici cărţi – nu pentru că mama sa nu ar vrea să-i cumpere. Pur şi simplu nu au loc unde să le ţină. Fratele ei Paul are 16 ani şi visul de a avea o cameră a sa pare pentru el de neîmplinit. E curajos, dârz şi sfătos, însă când îl întrebi de lipsuri, lasă ochii în jos şi reuşeşte cu greu să-şi ascundă jena: “Cum e să stai într-o singură cameră, cu atâţia fraţi, cu mama?”. Undeva, în spatele ochilor curaţi de adolescent, simţi lacrima: “E greu, foarte greu, nu am chemat niciodată prieteni la mine, dar nici eu nu merg la colegi acasă. Mi-e ruşine…”. Să mai întrebi ce îşi doreşte? “Mi-aş dori un loc mai spaţios, o cameră a mea, unde să-mi pot pune lucrurile”.
“Sperăm să fie bine”
Paula nici nu poate vorbi – îşi prinde obrajii în palme şi o rupe la fugă pe uşă afară. Se ascunde. Nu sunt obişnuiţi să plângă, nu în faţa străinilor, ştiu că oamenii pot fi răi şi nu trebuie să le arăţi slăbiciunile tale… Cu toţi copiii ei, Lavinia se înghesuie într-o cămăruţă dintr-un cămin de pe strada Depozitelor din Deva. O stradă prăfuită, cenuşie, loc pentru camioane şi haite de câini vagabonzi. Pentru Lavinia şi copiii ei, locul este şi dormitor şi bucătărie, iar băile sunt pe hol: băi comune. Micuţii habar nu au cum e să ai baia ta şi să te scufunzi într-o vană plină cu apă caldă. Fac doar duş, scoţian ai putea spune, pentru că, oricât de fierbinte e apa, băile sunt tot reci şi umede. “În 20 de metri pătraţi, unde să stai cu toţi copiii, nu e spaţiu de depozitare pentru mai nimic, nu ai ce să faci, oricât te-ai gândi cum să faci şi să vrei nu ai unde. Mai mult ce pot să fac? Se vede că nu mai ai unde, ce să pui”, spune Lavinia, care le-ar cumpăra copiilor tot ce îşi doresc, dar unde să mai pui orice fleac?
Micuţii Laviniei Gherga au încă puterea de a râde, pentru că nu ştiu cum este să trăieşti într-o casă de dimensiuni obişnuite, cu mai mult de o cameră şi un colţ amenajat drept “bucătărie”
În cameră nici nu poţi intra bine de dulapul mare din uşă, dai într-un spaţiu numit “bucătărie”, unde maşina de spălat şi aragazul ocupă tot locul. Intri apoi în dormitor, unde la dreapta şi la stânga sunt înghesuite paturi. Pe stânga sunt supraetajate, pentru copii, pe dreapta, deasupra patului sunt agăţate dulăpioare ticsite cu haine, iar într-un colţ e pătuţul lui Mihăiţă. Şi deşi îţi vine să le plângi de milă, nu poţi să nu observi curăţenia, grija şi iubirea pe care şi-o poartă. Cei mari adoră să se joace cu bebeluşul, care s-a grăbit să-i cunoască şi a venit pe lume la doar şase luni, cauzându-i Laviniei alte şi alte probleme. Au trecut, acum vin altele: “Necazul e că pot rămâne şi fără asta din februarie, pentru că atunci expiră contractul şi din câte am înţeles firma e în insolvenţă şi nu… şi nu se ştie. Ce se va întâmpla şi ce-o să fie. Ne-au spus că ne evacuează. Mă cam sperie când mă gândesc, vreau să sper că o să fie bine, nu vreau să-i supăr pe ăştia mici, acum de Sărbători, dar sincer, nu ştiu. Sperăm că o să fie bine”.
“Dragă Moşule…”
Trăiesc toţi din 900 de lei, din care jumătate merg pe chirie şi utilităţi. Lavinia lucrează ca femeie de serviciu la o bancă, dar acum este în concediu de creştere a copilului, statul îi dă lunar vreo 800 de lei, la care se adaugă alocaţiile celorlalţi copii. Nu se plâng de lipsa banilor. De când se ştie, Lavinia şi copiii au stat tot aşa – din cămin, în cămin. Înainte aveau o cameră în căminul Condor, unde au stat multă vreme fără apă şi fără curent. Micuţii femeii ştiu că alţi oameni au apartamente şi case mari, dar ei s-ar mulţumi şi cu o locuinţă mică. Tânjesc după siguranţa că vor avea un acoperiş deasupra capului şi în februarie, când vor rămâne fără cămăruţa lor. “Ce mi-aş dori de la Moş Crăciun? Un loc în care să stau cu copiii mei liniştiţi, un apartament ar fi grozav, mă gândesc la o locuinţă socială, dacă s-ar putea, dar asta numa Dumnezeu ştie, că până acum oamenii nu au făcut mare lucru”, spune Lavinia. Puştii ei – Ionuţ, şani ani şi Roxana, cinci ani – ştiu o grămadă de cântecele şi poezii. I-ar turui moşului tot ce au învăţat doar să le împlinească visul – acela de a avea şi ei o cameră unde să încapă şi jucăriile lor. Roxana este o fată care zâmbeşte mereu şi te priveşte cu ochii ei ca murele, mereu chicotind: “Vreau o cameră cu jucării, mareee, asta mi-ar place”, zice fata care zâmbeşte neîncetat. “Acum ai unde să te joci?”, “Daa”, răspunde fătuca firesc, de parcă ai fi întrebat-o de respiraţie… ”Unde?” te întrebi firesc, privind în jur la spaţiul strâmt dintre paturi: “Aici? Pe jos?”. Fata clatină puternic din cap, păstrându-şi pe chip zâmbetul larg al copilărirei neştiutoare de griji: “Mă joc afară”. “Afară!? În frigul ăsta, în curte?” şi ea răspunde, cu acelaşi zâmbet: “Daa, nouă nu ne e aşa frig, am o bluză pe mine”.
Masa pe jos şi jucăriile, afară
Ionuţ, care are patul la etaj visează la fel: “Eu i-am scris moşului că vreau o maşină că asta se poate duce în sac, da dacă-i pe alese aş vrea o cameră înaltă, să am plin de jucării până sus, le montez eu”. Vreau să verific ce mi-a spus Roxana şi îl întreb unde se joacă de obicei, pentru că în cameră, dacă nu ar fi câteva abţibilduri lipite pe dulap, nici nu ţi-ai da seama că acolo stau cu adevărat copii. Ionuţ mă priveşte gânditor şi zice, mai trist decât sora lui: “Cum să vă spun… afară ne jucăm. Tot afară ţinem şi jucăriile”. Mă blochez – nu am privit eu prea bine, dar tot am reuşit să observ că blocul e înconjurat îndeaproape de un gard cenuşiu de beton. “Vrea să văd”, murmur şi mă ţin după micuţii care aplaudă, bucuroşi că pot arăta cuiva unde îşi ţin comoara copilăriei.
Trec pe sub clasicul suport cu sârme de care atârnă haine îngheţate şi văd copiii în capăt cum arată cu mâna în jos, în colţul gardului. Mă aplec pe sub alte haine şi văd un dulap prăbuşit. Ionuţ trage de uşa sprijinită pe lung şi descoperă acolo câteva zeci de jucării înghesuite, majoritatea stricate. Îmi dau lacrimile şi întorc privirea spre micuţii care mă privesc încântaţi, de parcă ar avea acolo un adevărat magazin de lux pentru puşti cu lucruri multe, nou nouţe. Ionuţ trage afară un volan de la te miri ce maşină stricată şi îl întoarce fericit de parcă ar conduce un bolid, în timp ce Ioana scoate o plasă unde păpuşile ei zac claie peste grămadă. “Uite câte am…”. Şi totuşi, sunt fericiţi… Pentru ei, Lavinia nu ştie ce ar putea face mai mult. Aşteaptă însă ca cineva să se îndure si să le întindă o mână. Copiii cred cu tărie în puterea moşului. Şi speră… “Poate îţi aduce moşul o casă, ce crezi?”, îl întreb pe Ionuţ, ce priveşte gânditor, undeva, şi şopteşte: “Cred şi eu tot aşa…”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.