Daciana Cuc, magiciana bijuteriilor

În urmă cu 11 ani Daciana Cuc a realizat prima ei bijuterie. Era studentă la Arhitectură, în Timişoara, şi i-a trecut prin minte gândul să îşi facă, ea singură, câteva podoabe. A fost punctul de plecare care a lansat-o spre o altă profesie: artist-bijutier. Lucrează de plăcere şi cu foarte multă pasiune, iar acest lucru se vede: în urmă cu ceva timp, Institutul Cultural Român a invitat-o să reprezinte România într-o expoziţie de excepţie care a avut loc la Praga.

Daciana Cuc a început să lucreze bijuterii din plăcere, iar acum este recunoscută ca artist în domeniu

Daciana a absolvit liceul la secţiunea de mate-info-engleză a Colegiului Naţional “Mihai Eminescu” din Petroşani. A terminat apoi arhitectura. Ai zice că studiile sale nu prea au legătură cu arta migăloasă a bijuteriilor. “Ba au legătură” – te contrazice tânăra. “Dacă vă veţi uita la porţile caselor vechi, de odinioară, o să vedeţi oarecum aceeaşi tehnică pe care şi noi, bjutierii, o folosim atunci când creem piesele cele mai fragile. În plus, pe mine Facultatea de Arhitectură m-a ajutat foarte mult pe partea tehnică. Faptul că am avut informaţia venită de la Arhitectură mi-a permis să fac purtabile bijuteriile cele mai artistice”.

Un hobby transformat în mică afacere

Fata povesteşte că, iniţial, a făcut bijuterii doar pentru ea. Apoi, “cineva” i le-a văzut şi i le-a cerut ca să le expună într-o galerie de artă. Şi-a vândut atunci aproape tot “stocul”. Aşa şi-a dat seama că-şi poate procura banii de buzunar făcând ceea ce-i place. Nici nu se gândea, pe-atunci, să-şi facă un nume în domeniu. A urmat o perioadă în care nu mai găsea materialele de care avea nevoie pentru a lucra atât cât îşi dorea şi aşa cum îşi dorea. A luat o pauză. Pauză care s-a cam lungit la vreo patru ani, timp în care a lucrat în arhitectură, ca profesor. A găsit însă noi surse de “materie primă” pentru “linia” ei manuală de producţie a bijuteriilor-unicat. “Aveam, acum, de unde să-mi procur materia primă, doar că nimeni nu a crezut în mine. Toată lumea îmi spunea că e imposibil să începi aşa ceva, iar asta să devină o mică… afacere, din care să poţi trăi decent. Oricum, a fost foarte greu.
A durat cam un an, până când am început să am nişte venituri care să-mi permită să mă relaxez. Ideea e că toată lumea se aşteaptă la rezultate imediat. Dar eu am ştiut de la început că nu asta e varianta care va funcţiona”.

Clienţi fideli

La început, s-a descurcat cu unelte “mai puţin profesionale”, după cum le numeşte. Acum a ajuns să lucreze cu cleşti de 50 – 60 de lei bucata. Lucrează şi când călătoreşte, pentru că are tot timpul pregătit “kit-ul” de călătorie: “sârmă”, cutia cu pietricele şi trei cleşti buni cu care ştie să lucreze pe material, astfel încât să nu lase nicio urmă evidentă.
Tot la început lucra bijuterii mai accesibile ca preţ şi spune că va continua să producă astfel de obiecte, pentru că nu-i poate lăsa baltă pe acei clienţi care, prin deschiderea lor la nou şi original, au ajutat-o în tentativa ei de a-şi transforma hobby-ul într-o activitate care să o ajute să plătească facturi. Are însă şi bijuterii de lux, bijuterii de autor, cu idee, din argint, care au cu totul o altă valenţă. Iar dacă tot lucrează pentru o categorie largă de clienţi (din punct de vedere al veniturilor), preţurile sunt la fel: încep de la 18 lei şi ajung chiar şi la câteva sute de euro pe “bucată”.

Lacrimile sunt un element des întâlnit în lucrările Dacianei, pentru că pot exprima atât tristeţea, cât şi
fericirea

Cine cumpără bijuterii de la Daciana? “E o nişă foarte mică de public. Sunt şi români, dar sunt şi oameni din străinătate. Printre clienţi am avut şi persoane foarte cunoscute, însă nu îmi permit să dau nume. În orice caz, nu cred că mi-am făcut un portofoliu pe partea asta. Unele persoane cumpără numai de la mine, poate doar o dată sau de două ori pe an, când au un eveniment, când văd o piesă care li se pare interesantă. Însă sunt clienţi fideli şi e foarte bine aşa”.

Lucrează pe principiul lui Brâncuşi

Lucrările Dacianei nu au rămas deloc în anonimat. Reuşitele sale artistice au făcut ca ea să fie selectată de Institutul Cultural Român pentru a participa la “Noaptea muzeelor” tocmai în Praga. “M-au descoprit pe Internet şi au preferat artişti tineri. Au fost filme în legătură cu bijuterii tradiţionale româneşti, s-au făcut proiecţii de filme, am făcut demonstraţii. Eu am avut o colecţie de clasic combinat cu modern. O colecţie extrem de florală, feminină, cu multe spirale. Am vândut atunci 12 piese, şi le-am vândut pe toate, cu excepţia unui colier, pe care mi-am dorit să îl păstrez”. S-a ataşat de el, poate prea mult. De fapt, stările pe care le trăieşte un bijutier atunci când lucrează sunt variate. Unele bijuterii ies, pur şi simplu, iar după opt ore bijutierul îşi dă seama că a sărit peste cină, ori se trezeşte că e două noaptea şi încă nu doarme.

“Cea mai faină stare, când lucrezi şi uiţi de tine! Chiar dacă nu e cea mai sănătoasă. La un moment dat am invitat oamenii să-şi spună povestea lor, ca să o pun într-o bijuterie. Iar o domnişoară mi-a spus că ea nu a văzut nicăieri partea dură şi negativă a sentimentelor. Eu i-am răspuns că, dacă ea nu le vede, pentru că eu le transform în ceva frumos, aia nu înseamnă că ele nu există. De exemplu, în momentul în care am făcut anumite bijuterii, le-am făcut cu nervi! Unele bijuterii se bat! Le-am bătut cu ciocanul şi mi-am scos toţi nervii. Era o colecţie la care nu mai lucrez de ceva vreme, pentru că nu mai am senzaţia aceea. Voi reveni. Ce am învăţat de la Brâncuşi este că se pune mult prea mult accent pe urât în artă, de ceva vreme. De ceva vreme, însemnând de foarte multă vreme, dacă stăm să ne gândim că Brâncuşi nu a murit ieri. Ideea lui era că ar trebui să venim întotdeauna cu partea frumoasă, ca să nu ne impunem partea negativă asupra oamenilor, pentru că e mult mai „în regulă” să încerci să ridici pe cineva, decât să cobori. Bijuteriile mele conţin lacrimi, conţin pietre în formă de lacrimă pe care le pun acolo, pentru că eu sunt tristă şi aşa îmi vine să lucrez.

Însă şi fericirea poate fi exprimată tot prin lacrimi. N-o să vedeţi diferenţa, pentru că la mijloc e şi un pic de terapie. Iar asta presupune că schimbi totul în ceva frumos”, spune Daciana.

Ocupaţie de timp liber – couchsurfing-ul

“Eu sunt un artist călător, dar nu pe partea de ateliere, ci pe partea de expoziţii. Am participat la asemenea evenimente la Piatra-Neamţ, la Bucureşti, la Cluj, la Sibiu, în Timişoara şi am avut şi o prezentare la Paris. În schimb, sunt pasionată de couchsurfing şi am călătorit foarte mult: Budapesta, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Cehia, Germania. Îmi place ideea de interculturalitate. Îţi permite să fii mult mai tolerant, te face să accepţi mai uşor multe lucruri. Eu nu am fost niciodată rasistă, deşi tendinţa aceasta există. Praga a fost cea mai frumoasă experienţă dintre toate. Am stat la un american de vârsta mea, care găzduia foarte multă lume. Era un apartament foarte mare, iar el lucra în Praga. La serviciu nu avea posibilitatea să iasă, aşa că a început să găzduiască. Iar la el era aşa… un spaţiu multicultural: când am ajuns eu acolo erau două spanioloaice, două poloneze, noi – două românce, el american, un indian… Eu făceam ciorbă cu indianul, iar seara ne vedeam cu toţii la „wine and cheese nights”, cu diferite lucruri, adunate de la fiecare. A fost foarte frumos şi niciodată, cât am călătorit, însoţită sau singură, nu mi s-a întâmplat nimic rău”.