Editorial: O “prietenie cu beneficii” şi şapte miliarde de libertăţi

“Prietenie cu beneficii”. E posibil să nu fi auzit, până acum, de o asemenea expresie. A fost “inventată” (unde altundeva?) decât la polul absolut al luptei pentru… craţie. Demo-craţie, am vrut să spun, dar ar fi sunat desuet, în condiţiile în care termenul, provenit din limba greacă, şi-a pierdut demult sensul lui de putere a poporului, a majorităţii care decide în cunoştinţă de cauză, după dezbateri înţelepte, derulate în agora cetăţii. Între timp, “rupt” din vechea Eladă şi demitizat, termenul “democraţie” adună astăzi sub simbolistica lui, parcă din ce în ce mai des, mai ales minorităţile şi orientările deviante ale societăţii.

Pentru cei care habar n-au ce înseamnă, “prietenie cu beneficii” este o treabă cu care şi românii, sau cel puţin unii dintre ei, au avut de-a face de-a lungul timpului: un partener, un prieten, un amic sau o amică (spuneţi-i cum vreţi) cu care împarţi mai mult decât amiciţia, mergând drept până în mijlocul patului. Sună ciudat, mi-am spus… prima oară când am auzit expresia, de la o cunoştinţă din Statele Unite. Sună ciudat, dar mai ales… interesat şi mercantil. Ba, mai mult, cei care-au găsit o asemenea denumire pentru aşa o chestiune… cel puţin discutabilă, aş putea spune că n-au avut pic de imaginaţie. Sau or fi fost ceva neguţători, incapabili de a găsi şi de a trăi frumos marea dragoste, mulţumindu-se cu câteva firimituri conjuncturale, aflate la îndemână, la nivelul ăl mai de jos, adică de-a dreptul pe podeaua vieţii.

Pe lângă totala nepotrivire cu ceea ce “prietenia cu beneficii” defineşte de fapt, mie una termenul ăsta mi se pare că jigneşte, de-a dreptul, inteligenţa omenească. Pentru că, da, dragii mei: orice prietenie presupusă adevărată este una… cu beneficii. CLAR! E un schimb minunat de dragoste, de grijă, de atenţie, cu un om pe care-ai avut fericirea să îl întâlneşti şi să constaţi că în foarte multe privinţe… îţi seamănă. O fiinţă umană în care te regăseşti, cu mare parte dintre ideile, speranţele şi visele tale, dar şi – de ce să n-o spunem – cu temerile şi îngrijorările noastre, că doar oameni suntem şi puţini sunt aceia care-au ajuns la desăvârşire!

Citeam deunăzi într-o carte de spiritualitate că omul ar fi, de fapt, o fiinţă egoistă până la extrem. Şi că orice interacţiune, orice schimb pe care îl face cu cineva, chiar şi gesturile cele mai generoase cu putinţă, sunt făcute tot pentru acel Ego, asemenea unui sac spart, deci fără fund. În mare, tind să fiu de acord. Asta dacă n-ar fi zeci şi zeci de ipostaze în care am văzut clar cum oameni care ar fi avut de câştigat într-o anumită situaţie au renunţat la ceea ce era al lor: un ban în plus, o oră de somn, ba chiar un om pe care l-au iubit numai ei ştiu cât… pur şi simplu de dragul Binelui. Pentru că ştiau, în sinea lor, că asta e calea de ales. Strâmtă, anevoioasă, dar singura care ducea la lumină.

Trăiesc cu credinţa că omul e o făptură ruptă din Rai (şi la propriu, şi la figurat) şi că “prietenie cu beneficii” e, în funcţie de contextul în care această expresie este folosită, ori un eufemism pentru un amantlâc ieftin, ori un pleonasm (inutil), din moment ce o prietenie cam asta înseamnă: beneficii. Desigur, cred că spiritualizarea patimilor cu asta începe: cu provocarea farmecului lor, doar pentru a afla cât este acesta de insuficient şi de limitat. De altfel, n-am văzut niciodată un om plin de patimi, care să se poată declara împăcat şi fericit. În schimb, am văzut oameni care, dincolo de graniţa plăcerii egoiste, au înţeles că puntea către Fericire e, de fapt, împletită din puterea pe care o ai asupra propriilor porniri şi din dragostea aceea necondiţionată, care contrazice egoismul şi dă vieţii sens.

Am văzut oameni care au înţeles că a fi puternic înseamnă a-şi stabili propriul set de principii de viaţă şi-a te ţine de ele, aşa cum un arbore de esenţă tare se agaţă, vertical, de propriile-i rădăcini, când i-ar fi atât de uşor ca, în loc să se lupte cu furtunile, mai degrabă să se culce la pământ. Şi, nu pot să nu recunosc… da, voi aborda subiectul ăsta şi dintr-o perspectivă feministă, deşi sunt convinsă că nici domnii nu se doresc la infinit nişte prăpădite de unelte, de folosit doar pentru nevoile trupului. Cu toţii tânjim după dragostea aceea desăvârşită, simbiotică, în care cei doi se iubesc cu adevărat, se susţin, cresc şi se împlinesc, unul prin celălalt.

De aceea, aş spune, încercaţi să nu “vă vindeţi” prea uşor. Metaforic, cineva ar putea să vă promită şi luna de pe cer. Poate n-ar fi rău să verificaţi, însă, dacă această promisiune se aplică în viaţa reală. Măcar cât de cât. Pentru că ea s-ar putea să fie doar o parte din arsenalul artei seducţiei. Care, odată epuizat, vă va dovedi că “prietenia cu beneficii” n-a fost decât o expresie frumoasă, care a ambalat trei lucruri: lipsă de maturitate, superficialitate şi egoism.

Fără îndoială, au câştigat şi “prietenii cu beneficii” câte ceva, deşi ştim cu toţii că adevărata împlinire poate fi găsită numai dincolo de plăcerile de moment. Desigur, putem alege să rămânem, pe scena vieţii, simple marionete. Fiecare face exact aşa cum vrea, cum ştie, dar, mai ales, cum poate.

În cele din urmă, suntem şapte miliarde de libertăţi.