Unitatea militară de la Vadu Dobrii, urma îngheţată a războiului rece

Pe vremuri, unitatea militară de la Vadu Dobrii, situată în Munţii Poiana Ruscă, la peste 1.200 de metri altitudine, era spaima soldaţilor, mai ales a celor care nimereau în celelalte unităţi de apărare antiaeriană din ţară.

Punctul de comandă al uneia dintre cele mai izolate unităţi militare din România comunistă

Izolarea şi zvonurile despre locurile de aici făceau ca unitatea de la Valea Ursului, cum era, de fapt, denumită, să fie privită ca un fel de “batalion disciplinar”. Izolarea şi condiţiile grele fac acum ca U.M. 01736 să arate aproape la fel cum arăta în urmă cu 20 de ani. Unităţile similare, situate mai aproape de zonele “civilizate”, au fost demolate manual, mai ales de către hoţii de fier vechi. La Vadu Dobrii clădirile şi aproape toate celelalte amenajări sunt încă întregi. În unele zone chiar ai impresia că lipsesc doar soldaţii şi tehnica militară. Pe de altă parte, unele clădiri au început să se degradeze, iar natura începe să-şi ia înapoi teritoriul “confiscat” în anii 50, când s-a înfiinţat unitatea de rachete.

Nu am mers singuri la unitatea militară de la Vadu Dobrii, ci însoţiţi de doi ofiţeri în rezervă care au activat ani buni aici: colonelul Gheorghe Brutaru şi locotenent-colonelul Constantin Dudău. Amândoi erau tineri când şi-au servit aici patria. Amândoi recunosc că le era destul de greu, dar amândoi spun acum că, dacă ar mai fi activi, iar dacă unitatea ar mai exista, s-ar întoarce cu plăcere în locul în care toţi ceilalţi “rachetişti” din ţară se temeau să nu ajungă vreodată.

Zăpada, element de camuflaj

În satul Vadu Dobrii nu se ajunge deloc uşor. Mai ales ultimii kilometri până aici sunt greu de parcurs pe fiecare dintre cele patru drumuri care ajung în zonă. Din sat şi până la unitate mai sunt vreo trei kilometri. Oricine îţi arată locul, însă, dacă nu eşti atent şi te laşi dus de drumul mai umblat (de către vânători, în ultima vreme), ocoleşti unitatea şi ajungi la intrarea secundară, cea sudică. Asta mai ales dacă e zăpadă. Aşa am păţit şi noi (la Vadu Dobrii este zăpadă cel puţin cinci luni pe an, cam din octombrie – noiembrie până în aprilie sau mai). Aici o barieră mai mult improvizată delimitează locul. După câţiva paşi apar primele biute (locuri îndiguite circular, în centrul cărora era amplasat armament antiaerian). Sunt prea mici ca să fi adăpostit vreodată rachete. Colonelul Brutaru ne lămureşte însă: “Aici era bateria a lll-a formată din tunuri şi mitraliere pentru apărare anti-aeriană nemijlocită la distanţe mai mici de 3000 de metri”. Pe dreapta apare imediat un depozit mare, cu uşi de tablă ruginită. Aici stăteau parte din MTI-uri (maşini de transport încărcătură). Trebuiau să plece şi la sfert de cheie, la minus 30 de grade Celsius. Şi plecau.

Fostul depozit de rachete de la Vadu Dobrii

Încă puţin şi apar alte clădiri. Din ceea ce a fost odată infirmeria iese îngrijorat paznicul: “N-aţi fost anunţaţi. Îmi pare rău!” Până la urmă, cu greu găsind o fărâmă de semnal GSM, se convinge că am cerut aprobările necesare pentru a intra în incinta unităţii. “Mă scuzaţi, dar îmi fac meseria. Mai ales că aici, în afară de oameni de la primărie (Primăria Hunedoara este proprietarul amplasamentului acum – n.r.) nu prea vine nimeni. Nu vin nici hoţii, că-s 60 de kilometri până la Hunedoara. Şi-n plus, aici îi neauă mare până-n aprilie sau mai. Dumneavoastră aţi prins o zi de primăvară”, adaugă paznicul râzând, în ciuda faptului că vântul bate binişor, iar stratul de zăpadă care, culmea, pare să se fi aşternut doar în zona unităţii, are 25 de centimetri.

Cei doi foşti ofiţeri care ne fac ghidajul prin unitate îi dau dreptate. Sunt obişnuiţi cu zăpada, dar sunt derutaţi de altceva: brazii au crescut foarte mult. Atât de mult încât ai impresia că te afli într-un vechi resort turistic, nu într-o fostă unitate de rachete, ale cărei unghiuri de tragere nu aveau voie să fie afectate de vegetaţie înaltă.

Cu Grette spre rachete

Cei doi ofiţeri sunt curioşi să vadă cum arată zona bateriei a ll-a, cea în care se aflau rachetele. “Tot timpul trei rachete erau pe rampă, gata de lansare. Altele şase erau puse pe maşini, pe MTI-uri. De la momentul ordinului, în cel mult şase minute racheta trebuia să fie în aer. Era un sistem foarte bine pus la punct, iar aici lucrurile mergeau ca unse”, povesteşte colonelul (r) Brutaru. Colegul lui, colonelul (r) Dudău, îl completează: “Practic, în cazul unui eveniment de război, unitatea asta, în 30 de minute, din unitate de rachete se transforma în unitate de infanterie, până când ajungea un nou transport de rachete de la regiment (Regimentul 15 Hunedoara – n.r.)”. 18 rachete anti-aeriene erau permanent depozitate la Vadu Dobrii. Iar ofiţerii spun că erau arme de temut: “Altfel cum vă explicaţi faptul că, atâta vreme, niciun avion străin nu a îndrăznit să intre neautorizat în zona noastră de acţiune?! Păi, cu ce-am avut aici am tras rachetă pe rachetă şi am doborât-o”, spune colonelul Brutaru, adăugând că a fost vorba de una dintre numeroasele aplicaţii la care unitatea de la Vadu Dobrii participa periodic. Nu comentează prea mult despre motivele închiderii unităţii. “Aşa a fost cerinţa NATO, la începutul deceniului trecut, iar statul român s-a conformat. În plus, nici combinatele siderurgice de la Hunedoara şi Călan nu mai prezentau aceeaşi importanţă ca în urmă cu 30 de ani”, spune colonelul Brutaru. Regimentul 15 – rachete era localizat la Hunedoara, cu divizioane la Hăşdat, Vadu Dobrii, Sânpetru, Orăştie şi Ilia.

Povestirile ofiţerilor se abat brusc de la subiect la mijlocul pantei care urcă spre bateria a ll-a. E destul de greu, mai ales pe zăpadă. “Pe-aici, câte-un soldat care făcea câte-o boacănă, o lua pe Grette la plimbare, în sus şi-n jos” spune lt.-colonelul (r) Constantin Dudău. Grette era o domnişoară imaginară căreia trebuia să-i cari bagajul, aşa că, dacă erai cel care “călca pe bec” aveai de făcut câteva ture bune în sus şi-n jos cu 40 de kilograme în spinare, cât cântărea întregul echipament.

În “inima” unităţii

Din aceste adăposturi camioanele care aveau deja montate rachete trebuiau să poată ieşi, oricând şi în orice condiţii meteo

Platoul bateriei a ll-a e delimitat de un gard interior. Nu tot personalul din unitate avea acces aici, pe vremuri. Doar în ultimii ani de existenţă ai acesteia, regula s-a mai schimbat. Pe platou un alt refren le vine-n minte excursioniştilor care-au făcut armata la rachete: “Multă carte nu se cere/ Să fii prost, să ai putere”. Cu acest refren îşi mai înecau amarul soldaţii vânjoşi aduşi aici să manevreze rachetele lungi de 9 metri şi grele de două tone şi jumătate fiecare. Brazii de pe marginea biutelor pentru rachete sunt acum înalţi de vreo 15 – 20 de metri, iar în interiorul biutelor au început să apară lăstari de molid. Clădirea punctului de comandă, cea în care se aflau şi grupurile electrogene, este însă cât se poate de vizibilă. Odată intraţi aici, pe cei doi foşti ofiţeri îi lovesc nostalgiile şi mai tare. “Arată bine, faţă de alte unităţi unde s-a făcut prăpăd, după ce amplasamentele au fost predate primăriilor”, spune colonelul (r) Brutaru.

Constantin Dudău reconstruieşte, ajutat de câteva repere încă existente, amenajarea punctului de comandă, cu planşa transparentă, cu locul planşetistului, cu locul ofiţerului care coordona punctul, cu totul. Aici exista permanent o echipă pregătită să intre în luptă. Toate avioanele erau atent supravegheate, inclusiv cele civile, în colaborare cu Staţia de Radio Cercetare, situată la vreo 500 de metri în afara unităţii, ceva mai jos, detaliu care-i provoacă o altă amintire colonelului Dudău: “Deseori era un fenomen foarte ciudat: aici, sus, făceai plajă, pentru că era soare şi frumos, dar un pic mai jos, unde era şi SRC-ul, eu stăteam în ploaie şi frig”.

Depozitul de rachete este şi el aproape intact. În anii ‘50, tavanul a fost făcut însă din lemn, iar centrala termică pe care o avea nu mai merge de ani buni, aşa că o mică parte din tavan s-a prăbuşit. Caloriferele de aici sunt însă intacte, iar suporţii pentru rachete, de neclintit. Tot de neclintit este şi “uşa” culisantă din beton gros a micii fortificaţii circulare în care care, în caz de nevoie, era pusă o staţie radio, amplasată pe clădirea alipită punctului de comandă.

Un fel de muzeu

Două hărţi se numără printre obiectele uitate la fosta UM 01736

Întorşi în zona mediană a unităţii, ofiţerii nu se pot abţine să nu intre un pic şi în fostul lor dormitor. Colonelul Dudău reface cu lux de amănunte întreaga repartizare de pe parcursul celor 10 ani în care a servit aici. Din descrierea lui nu lipseşte niciunul dintre colegi care avea program fix de fumat, inclusiv noaptea. Una dintre săli era, de fapt, un mini-club al ofiţerilor. Dovadă şi jocul de mini-biliard rămas aici. Un calendar din 1997 supravieţuieşte încă pe perete. La fel şi nişte jaluzele vechi de la geamul lângă care era amplasat un televizor, a cărui antenă era pusă pe unul dintre brazii de lângă clădire, ca să recepţioneze programele TV sârbeşti, cele care-i enervau la culme pe politrucii veniţi în inspecţie. Pe holul ce desparte dormitoarele (pentru maiori, locotenenţi, maiştri militari şi comandanţi), suportul de lemn al telefonului este încă la locul lui. Câte alarme au mai venit în colţul ăsta!
Afară, pe micul platou de apel încă se mai înalţă catargul drapelului. Aleea ce trece pe lângă dormitoare şi duce spre clădirea comandamentului, cândva betonată, e acoperită de vegetaţie uscată. Nu se mai vede niciun colţ de beton.

Lângă clădirea comandamentului, sub o ramură groasă de molid, stă înclinat un panou metalic albastru, pe care e scris cu alb: “Militari, acţionaţi cu hotărâre pentru cunoaşterea şi exploatarea corespunzătoare a tehnicii de luptă”. Mesajul era văzut de soldaţi ori de câte ori intrau şi ieşeau din sălile de curs din comandament. Clădirea pare mică, din afară, dar asta, din nou, din cauza brazilor care au putut să se înalţe cât au vrut ei în ultimii 10 ani. Pe dinăuntru e de trei ori mai mare. Din nou, toate sunt la locul lor: afişe cu programul de lucru, denumiri ale sălilor, sobe de teracotă intacte. În fosta bibliotecă, spaţiu ce, pe vremea lui Ceauşescu, era al CI-stului (ofiţerul de contra informaţii), două televizoare Lux din anii 60 sunt abandonate. O copertă a unui disc de vinil cu marşuri ostăşeşti colorează întreaga imagine. Ca peste tot, şi în clădirea comandamentului e multă umezeală. Prea multă pentru ca aceasta să mai reziste intactă o iarnă, sau două.

Spre terenul “echipei de aur”

De la comandament, în stânga se coboară pe o altă alee. În stânga e popota. Pe uşa principală încă mai stă afişat programul de servire a mesei. Tabla de pe acoperiş este singura încă neafectată de rugină pentru că a fost pusă la scurt timp înainte de momentul deciziei desfiinţării divizionului Vadu Dobrii. În dreapta sunt clădirile bucătarilor şi meşterilor. Un pic mai jos e zona de antrenament sportiv. Aproape nimic nu lipseşte de aici, doar că totul e ruginit, inclusiv toaca metalică a santinelei. Parte din amenajările sportive situate în dreapta ieşirii din comandament, terenul de tenis şi pârtia de schi sunt greu de recunoscut. Terenul e acoperit de un strat neatins şi gros de zăpadă, iar pârtia de schi e plină de muşuroaie. Lângă poarta principală, o clădire mai mică adăposteşte biroul ofiţerului de serviciu şi arestul. Dincolo de poartă, undeva mai în jos, între brazi, o zonă netedă aduce destul de greu aminte de un teren de fotbal de dimensiuni apropiate de cele de astăzi, loc în care şi “echipa de aur” a Corvinului mai venea să se antreneze. Aici zăpada se apropie de 30 de centimetri. Paznicul spune, din nou, că “asta nu-i nimic”, adăugând că, într-o iarnă grea, nu poate veni decât pe schiuri din satul său, aflat la 11 kilometri, distanţă pe care o poate parcurge în şase ore. “Dacă, la oraş, se anunţă 11 grade cu plus şi ploaie, asta înseamnă că aici, în zona unităţii, sigur ninge. De multe ori, neaua vine în octombrie şi mai pleacă numai în mai”, adaugă paznicul.

Vreme de 60 de ani şi mai bine, mii de soldaţi şi sute de ofiţeri au înfruntat izolarea permanentă şi iernile grele de la Vadu Dobrii, în aşteptarea vreunui avion inamic ce putea să apară mai ales din Vest, ori din Sud. Vremea a rămas cam la fel, la Vadu Dobrii, dar vremurile s-au schimbat, iar din fosta unitate au mai rămas clădirile şi amintirile.

“Recruţii veneau îngroziţi şi plecau încântaţi”

Foştii ofiţeri ai UM 01736 recunosc că serviciul militar era mult mai greu de îndeplinit la Vadu Dobrii decât în alte părţi. “Soldaţii veneau copii şi plecau bărbaţi de aici. La început erau îngroziţi, mai ales cei din zone de câmpie. Izolarea era cel mai mare duşman al fiecăruia”, spune lt. col Constantin Dudău. “Vă daţi seama?! Doar să ajungi la Hunedoara, uneori, aveai nevoie de o zi întreagă. Apoi drumul spre casă. Paradoxal, cele mai mari probleme le aveau cei din Reşiţa. Făceau cel puţin 24 de ore până acasă din cauza legăturilor proaste de pe calea ferată. Asta în condiţiile în care de aici, peste deal, pe jos, până în Oţelu Roşu faci două ore şi jumătate”, completează colonelul Brutaru, care adaugă: “Nu avea nimeni timp să se plictisească aici. Toţi, şi gradaţii şi soldaţii, erau mereu angrenaţi în programul zilnic de lucru. Mereu era câte ceva de făcut. Bilete de voie de 12 sau 24 de ore nu aveam cum să le dăm, pentru că nu aveau ce să facă în timpul ăsta. Ţineam însă cont de distanţele pe care le aveau de parcurs, iar permisiile variau mereu între trei-patru zile şi opt-nouă zile. Nici nu am avut vreun incident deosebit cu vreun soldat”. Lt.-colonelul Dudău vine şi cu argumente în favoarea unităţii izolate: “Eu am stat aici între 1980 şi 1990. Aveam apă curentă, rece şi caldă, şi WC cu tron. Când m-am transferat la Băcia, aveam budă ca la ţară. Şi soldaţii veneau îngroziţi de gândul izolării, dar plecau încântaţi şi se mândreau că au făcut armata la Valea Ursului”.

Cadrele militare care activau la Vadu Dobrii îşi propuneau să-şi îndeplinească stagiul minim de trei ani, apoi să plece. În majoritatea cazurilor, fiecare se răzgândea. “Eu îmi propusesem să stau trei ani fără o zi. Am rămas 10 ani. Asta probabil şi pentru că am băut apa minunată din izvorul de la Ruginosu. Un domn general spunea că cine bea apă de-acolo, rămâne la Vadu Dobrii. Apă minunată ca aici n-am băut în viaţa mea. Şi sunt braşovean la origini”, recunoaşte Constantin Dudău.

Colonelul Brutaru punctează şi el: “Toate cadrele care şi-au început stagiul aici, apoi au dat admitere la Academia Militară, au reuşit să intre şi să ajungă până cel puţin la gradul de colonel. Avem şi mulţi generali apreciaţi ai Armatei Române care au servit aici. Practic, unitatea de la Vadu Dobrii era o şcoală foarte bună din punct de vedere tehnic şi militar, dar şi un loc în care se clădeau caractere, pentru că toată lumea trebuia să se descurce în condiţii de izolare. Gândiţi-vă doar la faptul că, în alte unităţi similare, turele se schimbau zilnic. Aici turele se schimbau doar o dată la trei-patru zile, sau chiar la o săptămână”.

Planuri

Unitatea militară de la Vadu Dobrii a fost predată spre administrare Primăriei Municipiului Hunedoara la finele lui 2004. Pe atunci, probabil şi încurajaţi de boom-ul economic temporar al României, edilii se gândeau că aici ar putea fi amenajat un sanatoriu TBC, ori un cămin de bătrâni. O altă variantă vehiculată era chiar amenajarea unei zone de agrement cu pârtii de schi. Distanţa mare (60 de kilometri) şi drumurile proaste de la acea vreme au zădărnicit însă orice plan. O variantă nouă apare însă acum, după cum spune primarul Hunedoarei, Viorel Arion: “Am primit o solicitare din partea unei firme austriece care doreşte să concesioneze terenul pentru a amenaja acolo un poligon de trageri. Am demarat studiul de oportunitate şi vom face apoi toţi paşii legali în acest sens. Pentru noi e o cheltuială destul de mare întreţinerea şi paza acelui amplasament de 26 de hectare. Dacă varianta pusă acum în discuţie nu se realizează din cine ştie ce motive, rămâne în picioare ideea unui proiect în domeniul turismului, dar pentru a amenaja pârtii de schi la Vadu Dobrii va trebui să ne asociem cu primăriile comunelor Bunila, sau Lunca Cernii”.

Vadu Dobrii — legende şi adevăruri

Radu Stoica are acum 44 de ani. A făcut armata ca rachetist, dar la Bucureşti. Recunoaşte că făcea boacănă după boacănă doar-doar era trimis la batalionul disciplinar al rachetiştilor – Valea Ursului (Vadu Dobrii). “Soldaţii, dar şi parte dintre ofiţerii de la unitatea mea, erau de-a dreptul speriaţi de ameninţarea: «Valea Ursului te mănâncă». Eu nu. Voiam să fiu mai aproape de casă. Nu mi-a ieşit. Îmi aduc însă aminte că printre camarazii mei circula chiar o legendă cu mirese moarte care ies din pădurea ce înconjoară şi acum fosta unitate de la Valea Ursului şi nu mai ştiu ce vin şi-ţi fac când eşti de gardă. Cred că până şi unii gradaţi erau speriaţi de povestea asta. La modul realist vorbind, unitatea de la Vadu Dobrii era considerată «batalion disciplinar» doar pentru că era total ruptă de lume şi pentru că trebuia să munceşti toată ziua, de la cărat de lemne până la întreţinerea echipamentului, care cerea şi mai multă atenţie din cauza microclimatului de acolo. Chiar şi vara, la Vadu Dobrii plouă-n fiecare zi”.

Un fost sergent angajat al unităţii de la Valea Ursului doreşte să rămână în anonimat în schimbul unei mărturisiri: “Era greu, mai ales iarna. Uneori nu vedeai TAB-ul de doi metri şi jumătate înălţime trecând din cauza zăpezii. Era şi o şenilată care mai risca să rămână suspendată în zăpadă. Lemnele de foc se cărau prinse în centura de la uniformă. Cine era mai corpolent şi avea o centură mai lungă… ghinion, avea mai multe lemne de cărat. Distanţa era cam aceeaşi pentru toţi: un kilometru şi jumătate. Iarna era foarte greu. Apoi, cine făcea arest, îşi petrecea, de fapt, trei sau patru zile ca să scoată din pământ rădăcinile unuia dintre brazii tăiaţi pentru lemn de foc. Avea de lucru săracul, dar asta era pedeapsa!”.