Editorial: Cum am ratat prima mea şpagă

Incidentul de la Şcoala 10 din Bucureşti m-a făcut să constat că, în urmă cu 22 de ani, am ratat prima şpagă din viaţa mea. Că apoi am persistat în ratări şi că îmi doresc să păstrez această stare de fapt e altceva.

Era o zi frumoasă de început de septembrie când tatăl meu, dascăl de cursă lungă (acum are 44 de ani în domeniu), vine şi-mi zice: “Uite-aici vopseaua asta. Eu sunt chemat la Inspectorat la Deva, la o şedinţă, şi-i musai să merg. Dar începe şcoala şi nici nu pot lăsa clasa nearanjată. Ajută-mă şi vopseşte tu pereţii şi tocăria. Am început eu treaba, dar nu mai pot să o termin la timp”.

Mă plictiseam. Era acel plictis care se instalează pe finalul vacanţei de vară. Am luat radio-ul de acasă cu mine şi m-am pus pe treabă. Sala era mică şi, într-o singură zi, am terminat de aşternut vopseaua cea gri-albăstruie. Tot dând cu pensula, în nicio fracţiune de secundă nu m-am gândit la vreo răsplată din partea părinţilor, ori a tatălui meu. Şi nici măcar nu era clasa în care ar fi urmat să învăţ eu. Eram la altă şcoală. Incidentul de la şcoala 10 din Bucureşti mă face acum să constat că eu şi tatăl meu am ratat atunci o şpagă, prima ratare din viaţa mea şi a nu ştiu câta din viaţa lui. Oare cât ar fi, ori în ce ar consta “taxa” pentru zugrăvirea sălii de clasă în Şcoala 10 din Bucureşti? Oare cât şi-ar fi oprit dascălul şi cât i-ar fi revenit “muncitorului”? Nu-mi pun problema asta decât aşa, ca să mă amuz. Zâmbetul îmi dispare însă automat când aud veşti despre dascăli care CER cadouri pentru ei şi colegii lor, în valoare de sute de lei pachetul. Dascăli care solicită înscrierea copiilor la “after school-ul” patronat de ei contra altor sute de lei pe lună.

De fapt, aceşti dascăli procedează la fel ca acei medici care-i spun pacientului prezentat la ei în policlinică: “N-am timp de tine aici, vino la cabinetul meu privat”. La fel ca sănătatea, şi domeniul învăţământului este subfinanţat. La fel ca pacientul care doreşte să-i fie recunoscător doctorului oferindu-i un cadou, şi părintele doreşte să-i fie recunoscător dascălului. Însă e o mare diferenţă între a oferi pentru că aşa simţi că e necesar şi a te conforma unei solicitări făcute direct, ori subtil.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă directorul de şcoală ar fi cu adevărat un bun manager şi n-ar mai fi nevoie ca dascălii să le ceară părinţilor bani de cretă? Ce s-ar întâmpla dacă managerul unui spital i-ar face pe toţi medicii din subordine să-şi respecte programul de lucru şi jurământul lui Hipocrate, astfel încât aceştia să nu-i mai spună pacientului venit în policlinica de stat “Azi nu mai am timp de tine. Caută-mă la cabinetul privat”? Probabil că s-ar găsi alte modalităţi de a-i fenta pe “fraieri”, fie că sunt părinţi, ori pacienţi. Că doar trăim în România, ţara care poate fi declarată lider mondial în domeniul inventării de modalităţi prin care să ocolim legile, scrise şi nescrise.