Maria Cioncan, şapte ani de la despărţire

Cu vreo 10 ani în urmă am intervievat-o pe Maria Cioncan, chiar în gara din Deva. Pleca la o competiţie, un campionat mondial. Se plângea că Federaţia nu o ajută, că face performanţă dar i se pun beţe-n roate pentru că îndrăznise să învingă o glorie a atletismului românesc – Violeta Beclea. Făcea asta cu tonul copilului care obţinea premiul I an de an, dar părinţii nu voiau să-i cumpere pachetul-recompensă de cărţi ce se oferea, pe vremuri, la festivităţile de final de an. Maria trebuia să se mulţumească doar cu acea coroniţă a premiantului cu adevărat merituos.

O stea apărută târziu, dispărută devreme

Maria Cioncan

Cu 17 ani în urmă, când Maria a ajuns la Hunedoara (după ce călătorise o zi întreagă cu un tren personal şi dormise câteva ore în gară, pentru că-i era jenă să-l sune pe profesorul Ştefan Beregszaszy la patru dimineaţa), combinatul siderurgic începuse să intre în declin. Maria este, din acest punct de vedere, o stea care a apărut prea târziu la Hunedoara. În 2003, a fost pe lista disponibilizaţilor din combinat. Aşa a ales ea însăşi, mărturisind că se gândea la angajaţii care aveau copii şi, automat, mai multă nevoie de un salariu obţinut de la fostul colos siderurgic. Dacă s-ar fi născut măcar cu 10 ani mai devreme, nu ar mai fi existat plângerile ei reţinute, înregistrate de banda unui reportofon vechi, lângă casa de bilete a staţiei CFR Deva. Iată un fragment din interviul luat, cu 10 ani în urmă, printre anunţurile distorsionate ale megafonului din gară:

Cum te descurci cu banii?
Greu! De exemplu, eu trebuie să-mi plătesc din buzunarul propriu colegul de antrenament. Nu-mi dă nimeni banii ăştia. Este student, e un băiat excepţional şi trebuie să câştige şi el un ban. O pereche de pantofi de antrenament costă 4,5 milioane de lei şi au am nevoie de cel puţin patru în fiecare an. La aceştia se mai adaugă şi pantofii pentru concursuri, care costă şi ei aproape cinci milioane perechea. Se poate spune că pot cumpăra şi alţi pantofi, mai ieftini, dar am nevoie de pantofi de calitate pentru că, la mine, picioarele sunt foarte importante. Toţi banii ăştia îi cheltuiesc din buzunar, pentru că am neşansa să mă aflu într-o ţară ca România, unde sponsorii nu se apropie de sport. În alte ţări, o atletă de pe poziţia 40 din ierarhia mondială are contract de sponsorizare cu echipament. Eu mă aflu între primele 10, dar nu beneficiez de aşa ceva. Din nefericire, nu sunt singura sportivă din România care se află în această situaţie.

În aceste condiţii, mai putem discuta de şanse la o medalie olimpică?
Tot timpul poţi spune că sunt şanse. Dacă vrei cu adevărat, dacă ai noroc şi dacă îţi surprinzi adversarele, reuşeşti.

Câteva luni mai târziu, în vara lui 2004, Maria reuşea să obţină medalia la Jocurile Olimpice de la Atena, izbutind să-l lase mut de uimire până şi pe cel care, practic, a făcut-o campioană, aşa cum îi ceruse ea încă de la prima discuţie. După cursă, a aşteptat-o trei ceasuri într-un colţ al terenului de încălzire, ca să termine toate procedurile: premiere, control anti-doping… Apoi, a putut să-i spună doar “Bravo, puiu’ tatii!”. Este vorba despre “omul care sfinţeşte locul”, cum era şi este numit profesorul Ştefan Beregszaszy când vine vorba despre oameni care refuză Capitala, alegând să facă performanţă în defavorizata Provincie.

Un accident inexplicabil

Ştefan Beregszaszy

21 ianuarie 2014 – festivitate de comemorare la Hunedoara. La şapte ani de la dispariţia Mariei, lângă bustul aşezat în rondoul de lângă Parcul Corvinul, pe strada George Enescu. După ce depune încă o coroană şi îşi mai şterge un rând de lacrimi, profesorul Beregszaszy este răscolit de întrebările reporterilor: “Astăzi sunt 17 ani, două luni şi 18 zile de când Maria a păşit în Hunedoara, dintre care 10 ani, două luni şi 18 zile a făcut sport aici. Ea a venit să completeze panoplia de medalii a Clubului Sportiv “Siderurgica” Hunedoara cu acea medalie de la Jocurile Olimpice, singura care lipsea din palmaresul nostru. Dacă Marieta Ilcu a adus două titluri mondiale şi alte medalii, mondiale sau europene, medalia de la Olimpiadă a adus-o Maria. Maria a fost un om fără egal. Şi-a dorit foarte mult să fie o mare campioană”, spune domnul profesor, abţinându-se să nu izbucnească, din nou, în plâns.
Pe 21 ianuarie 2007, la întoarcerea dintr-un cantonament de pregătire în Grecia, la 20 de kilometri de Plevna, maşina condusă de Maria iese brusc de pe sensul său de mers, virează stânga şi se izbeşte de un copac. Atleta îşi dă ultima suflare la scurt timp după impact. Antrenorul său, cel căruia Maria îi spunea “tati”, nu-şi explică nici acum cum a fost posibil: “A fost, realmente, o greşeală umană. Pe un drum drept, de câţiva kilometri, să nu ai pe nimeni în faţă, în stânga, în dreaptă şi realmente să treci pe stânga, să intri într-un pom… La momentul accidentului maşina a fost în perfectă stare de funcţionare – concluzia a trei expertize specializate diferite. Peste o săptămână aveam un concurs la Moscova pentru doborârea recordului mondial la 1.000 de metri, un concurs de sală. Stătusem trei luni în pregătire în Grecia şi urma ca, exact peste o săptămână, ea să concureze la Moscova”.

Comemorările organizate an de an la Hunedoara par a fi printre puţinele lucruri care-l mai ajută să-şi mai descarce o picătură dintr-o durere ce nu va dispărea niciodată: “În fiecare an, în jurul datei de 21 ianuarie, la acest monument vin mulţi hunedoreni, mulţi sportivi, mulţi iubitori de sport şi oficialităţile locale şi toţi primii edili ai oraşului, indiferent cum s-au numit, sau se numesc”, spune profesorul Beregszaszy.

Carmen Hărău: “Trebuie să păstrăm vie amintirea oamenilor deosebiţi care au performat în Hunedoara”

Carmen Hărău

La festivitatea de marţi, 21 ianuarie, a fost prezentă şi doamna Carmen Hărău, deputat PNL Hunedoara. “Comemorăm o sportivă celebră, un om de mare valoare care, din păcate, ne-a părăsit prea devreme. Suntem aici datorită Sindicatului Siderurgistul şi le mulţumesc pentru faptul că organizează an de an această manifestare. Le mulţumesc acestor persoane inimoase care ştiu că nu ne putem permite să lăsăm uitaţi oameni importanţi ai Hunedoarei. Sper că, de acolo, din Ceruri, Maria Cioncan se bucură că hunedorenii nu au uitat-o. De fapt, cred că nu a uitat-o întreaga ţară, iar noi, cei de aici, trebuie să păstrăm vie în memoria tuturor românilor amintirea oamenilor deosebiţi care au performat în Hunedoara. Este, până la urmă, o modalitate de a aduce aminte întregii ţări faptul că noi, hunedorenii, existăm, că avem oameni de valoare şi că merităm mai multă atenţie decât ni s-a acordat în ultimii 20 de ani”, a punctat Carmen Hărău, deputat PNL de Hunedoara.