Poliţistul local care a salvat o viaţă

De mai bine de un deceniu lucrează pe un salariu modest. Are doi copii şi 46 de ani. Are rău de înălţime. Cu toate astea nimic nu l-a împiedicat să salveze viaţa unei hunedorence aflate pe punctul de a se arunca de pe un bloc-turn. Şi nu s-a limitat la atât. Din când în când se mai întâlneşte cu femeia în cauză, pentru a se asigura că şi-a revenit complet. Se numeşte Ovidiu Luca şi este poliţist local.

Locul în care, deşi se afla în afara programului de lucru, Ovidiu Luca şi-a riscat viaţa pentru a salva viaţa unei hunedorence, mamă a unui copil minor

Era o seară obişnuită de septembrie, anul trecut. Ovidiu Luca îşi terminase tura şi ajunsese în faţa blocului său, situat undeva lângă Şcoala Generală nr. 8. S-a oprit un pic să stea de vorbă cu soţia şi cei doi copii. N-a trecut mult până să apară un tânăr disperat. L-a văzut îmbrăcat în uniformă şi aproape că s-a agăţat de el: “Vă roog, vă roog, faceţi ceva! Prietena mea e pe bloc, pe K 6. M-a sunat şi mi-a zis că se aruncă”. Ovidiu n-a mai stat deloc pe gânduri. În pas alergător s-a trezit în doar două minute la uşa blocului-turn de pe Bulevardul Dacia, din Hunedoara. Au urmat câteva minute agonizante. I s-au părut ore. Uşa de la intrare care nu s-a deschis la primul apel făcut la interfon, ascensorul care nu mai cobora… Acelaşi ascensor urca în ritm de melc. A ajuns pe acoperiş. Blocurile “K” din Hunedoara au acoperişuri cândva moderne, pe stil sovietic, cu stâlpi, traverse de beton, “case” ale lifturilor şi “magazii” amenajate de locatari pe bloc.

La o jumătate de metru de moarte

A profitat de faptul că plafonul blocului era acoperit cu fâşii de carton bituminat. Alte câteva secunde ce i s-au părut minute au trecut până să o găsească. Păşea cu grijă, să nu fie auzit. Ştia că nu respectă procedurile. Normal ar fi fost să sune la 112 şi, pe bloc, să apară un negociator al Poliţiei, ori al Jandarmeriei. N-a putut însă să mai aştepte. Nu concepea să asiste nepăsător la o sinucidere. Aşa ceva era exclus! A dat “o tură” aproape întreagă pe acoperiş până s-o găsească pe femeie. De jos nu se vedea. Aşa e blocul amplasat: nu te poţi îndepărta îndeajuns de mult ca să vezi pe cineva situat pe marginea acoperişului. “Stătea cu un picior pe marginea blocului. E acea margine înaltă doar de vreo 30 de centimetri. Se balansa înainte şi înapoi. Norocul meu a fost că vorbea la telefon. Nu ştiu cu cine, că n-am mai stat să ascult, îmi amintesc doar că îşi cerea iertare de la cineva. De fapt, nici n-am stat pe gânduri. N-a mai contat nici faptul că eu am rău de înălţime. Am venit prin spatele ei, am prins-o în braţe şi am culcat-o la podea. Era foarte agitată. Eu şi prietenul ei am stat întinşi peste ea pentru că era se zbătea foarte tare. Dădea din mâini şi din picioare cu acea forţă pe care o au doar persoanele aflate într-un moment de tensiune maximă. Ne era teamă că ar putea să ne împingă pe noi de pe clădire. Era doar o jumătate de metru între noi şi marginea blocului. Şi vorbim o femeie de vreo 1,70 înălţime şi vreo 60 de kilograme. Dar în clipele alea avea o forţă greu de stăpânit. Am reuşit să-mi anunţ colegii. După câteva minute au venit şi ei. Am stat câteva minute sus, pe acoperiş, să se mai liniştească. Apoi, şase oameni cu greu am coborât-o pe braţe până la etajul şase, unde ne-am întâlnit cu echipajul de la SMURD. I-au făcut un calmant în doză dublă, dar degeaba. Cum, necum, am reuşit s-o coborâm până la ambulanţă”, povesteşte Ovidiu.

Comunicarea, soluţie pentru refacere

Femeia salvată de Ovidiu Luca creşte singură un copil şi nu doreşte să-şi spună şi ea povestea. Îi este teamă să nu-l piardă. Poliţistul local îşi aminteşte că, abia după ce a ajuns la spital, femeia începuse să realizeze cele întâmplate. I-a cerut numărul de telefon, apoi a început să o caute. “Am vrut să fiu sigur că îşi revine. La o lună după incident am văzut-o zâmbind din nou. Apoi, a mai trecut o vreme până când, printre rânduri, aşa, mi-a mulţumit că nu am lăsat-o să se arunce de pe bloc. Are un copil pe care îl creşte singură. Singurătatea cred că o adusese pe marginea blocului turn. Nu avea cu cine să vorbească, asta era problema. După ce am împiedicat-o să se omoare, m-am simţit responsabil pentru ea. Nu cred că trebuie să te gândeşti la sinucidere, mai ales atunci când ai un copil. Din când în când ne mai întâlnim. Vorbeşte cu mine, a început să mai vorbească şi cu alţi colegi ori apropiaţi şi acum pare fericită”, adaugă bărbatul.

Banii şi simţul datoriei

Ovidiu Luca a muncit în combinat până în urmă cu 16 ani. A fost nevoit să se disponibilizeze, la fel ca mii de alţi siderurgişti. N-a putut însă să stea degeaba. A trecut prin examinările de rigoare şi a reuşit să se angajeze ca “gardian public”, cum era numită profesia lui la acea vreme. După 14 ani, câştigă doar 850 de lei pe lună, deşi a ajuns la gradul profesional maxim pe care-l poate atinge. Face, practic, aceeaşi treabă pe care o face şi un poliţist de la Biroul de Ordine Publică angajat al MAI. Diferenţa este că Ovidiu câştigă de trei ori mai puţin, nu are indemnizaţie de hrană, nici bani pentru ţinută, nici… multe alte avantaje de care beneficiază poliţiştii de pe statul de plată al “Internelor”. “Vă daţi seama că în acele momente n-am mai stat să mă gândesc la banii pe care-i iau. Nici la faptul că, de exemplu, bastonul din dotare am fost nevoit să mi-l cumpăr singur. Am făcut ce am făcut pentru că, pur şi simplu, aşa am simţit că e omeneşte, dincolo de proceduri şi regulamente”, explică Ovidiu Luca, având acea sinceritate simplă care te face să simţi că ai în faţă un OM.