Temuţi demult, pe vremea când jefuiau şi luptau, haiducii au devenit în ultimele decenii subiecte de cărţi sau filme, care i-au transformat în eroi. Credem acum că haiducii au luptat pentru libertate şi au jefuit bogaţii pentru a da din pradă săracilor. Realitatea dezvăluită însă de cercetările istoricilor este departe de acest crez, iar răsfoirea cronicilor vechi te umple de groază.
Portul haiducilor era, practic, cel al ţăranilor din zonele din care proveneau, iar caii erau un accesoriu nelipsit
“…un Iancu Jianu, Ioan Pietrarul, Toader Pantelimon, Baba Novac, Toma Alimoş sunt fraţi de cruce cu Wilhelm Tell sau cu Robin Hood. De altfel, şi la noi, luptau, alături de ţărani, soldaţi, boieri, preoţi, demonstrând încă o dată că haiducia nu trebuie văzută doar ca fenomen social, în care haiducul joacă un rol schematic de Făt-Frumos, împărţind binele şi bunurile. […] Eroul poate fi romantic, există o fascinaţie a omului simplu, necorupt de societate. Haiducul poate corespunde în mare parte acestui profil ideal, se produce acum şi o idealizare a sa. I se uită crimele, torturile, abuzurile, tâlhăriile şi i se reţin doar faptele generoase, caritabile”, scrie profesor dr. Lucian Strochi în prefaţa volumului “Haiduci şi tâlhari”. Cercetătorul Silviu Gârleanu consideră că leagănul haiduciei clasice este Sud-Estul Europei. În Evul Mediu, războaiele şi năvălirile străine dese duc în Transilvania şi Ţările Române la perioade de instabilitate politică, o lipsă a autorităţii care a proliferat tâlhăritul, dar şi la ridicarea haiducilor în apărarea pământenilor: “La răscruce de veacuri, în Transilvania, s-au ridicat haiduci în sprijinul ţăranilor români şi cel mai prezent în literatura populară a fost Pintea Viteazul, un haiduc care a ajuns să fie şi istorie şi legendă”, scriu autorii cărţii. La fel merg lucrurile în cazul Hunedoarei: “Tirania feudală mergea până acolo încât, în 1366, regele Ludovic a acordat dreptul pentru nobili de a-i putea stârpi şi nimici, după bunul lor plac, pe iobagii nesupuşi, măsură ce dovedeşte şi ea desele răzvrătiri ale acestora. Documentele vremii vorbesc şi despre populaţia Devei care se plânge şi se opune cruntei asupriri. Se spune, într-un document de la 1371, că în târgul de sub Cetate, castelanul cu slujbaşii săi împreună cu solgăbiraiele (pretor în administraţia maghiară – n.r.) şi nobilii au voit să ţină scaun de judecată împotriva unor pretinşi lotri, dar toţi «cnejii şi românii din cele patru scaune, districte ale castrului Deva» i-au împiedicat, spunând că nu pot aduce judecată decât după dreapta „lege valahă” (juxta legeam olahorum) şi nu după alte legi”, scrie Victor Şuiaga, în lucrarea sa “Deva. Contribuţii monografice”. În volumul “Judeţul Hunedoara, monografie”, se precizează că, în secolul XVl, pierderile teritoriale în urma campaniilor otomane fac ca teritoriul judeţului Hunedoara să fie învecinat cu noua graniţă, iar perioada este caracterizată de bătălii pentru domnie, lupte între marii nobili, răscoale ţărăneşti şi atacuri haiduceşti, “jafuri, prădăciuni, ciumă şi foamete”.
Din iobagi, deveniţi lotri
Aşezările decad atât ca dezvoltare economică, cât şi demografic. Victor Şuiaga scrie: “Numeroasele războaie şi deplasările de armate aduc mare sărăcie şi răresc populaţia. […] Crunt exploataţi de nobilime şi domeniu, fără niciun ajutor şi fără a găsi o înţelegere la stăpânire, mulţi iobagi ai acestor locuri au apucat calea haiduciei şi a răzvrătirii. Dovadă ne stau hotărârile Dietei din Cluj din 1550 şi 1551, care dispun să fie urmăriţi şi pedepsiţi «tâlharii şi tăinuitorii de lotri» din comitatele Hunedoara şi Zarand. Toate acestea pentru că erau dese cazurile când furau şi prădau casele nemeşilor, se băteau cu ei, prindeau şi spânzurau nobili sau atacau şi furau banii adunaţi pentru tributul turcilor. Ca urmare a atâtor măsuri de prigoană şi represiune, se spunea că în Ardeal, în epoca anterioară lui Mihai Viteazul, spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, furcile şi toate locurile de osândă erau pline cu ţăranii iobagi, tocmai pentru a înfricoşa poporul”.
Pentru autorităţile din Banat şi Ardeal, răzvrătiţii erau lotri şi: “…îi aflăm ca precursori ai mişcării lui Horea, cete de iobagi, care au fugit în codri şi s-au aşezat sub conducerea unor căpetenii încercate. Deşi răscoala lui Horea a fost crunt reprimată, în munţi au rămas lotrii, numiţi «hoţi de munte» şi pe capul lor s-au pus premii inseminate”, scriu cei patru autori ai volumului “Haiduci şi tâlhari”. Aceştia spun că autorităţile imperiale fac însă distincţia între delictele ordinare şi lotri: “În Transilvania, lotria s-a întins pe mai multe secole. A fost caracterizată de violenţe, jafuri, răpiri, tulburări ale ordinii publice şi a generat o stare de teamă nobililor, iar populaţia i-a privit cu simpatie, le-a făcut cântece şi balade”. Nicolae Bălcescu scria că: “luptau pentru a dobândi prin silă ceea ce li se luase prin silă”.
Foame şi haiducie
Istoricii spun că, în oastea lui Horea, “cele mai pregătite elemente, cu o instruire militară sau genistică la nivelul cerinţelor războiului modern” sunt fie soldaţii licenţiati, ori dezertorii din armata imperială, sau “cetele de haiduci (lotri) ale unor căpitani vestiţi ca Ribiţa Urs şi Petru Baciu […]. Din Hondol, “fratele” Lup Draia nu mai aparţinea lumii complexe a minelor. Îngroşase, potrivit mărturiilor, rândurile lotrilor (haiducilor) crişeni, devenind căpetenie de ceată, acumulând astfel o experienţă de luptă mult mai bogată decât a foştilor săi ortaci”, scrie dr. Mircea Dogaru. Potrivit istoricilor, după răscoala lui Horea, haiducii din Munţii Apuseni s-au organizat şi în cete de 150 de oameni. În Munţii Vulcan, căpitanul lor era Şoldea Avram, care purta mantie roşie, căciulă neagră, avea buzdugan, sabie şi puşcă, iar pistoalele le ţinea în tocuri legate de gât. Numai că până la răscola lui Horea a fost cale lungă şi istoricii nu vor putea afla niciodată câţi hunedoreni au luat calea haiduciei în Evul Mediu, determinaţi de traiul greu. De exemplu, în anul 1603, generalul Basta îşi mută tabăra militară în Târgul Devei, an care coincide cu apariţia unei “foamete cumplite”: se spunea că ţăranii culegeau boabele de grâu sau de mei din bălegarul vitelor, boabe pe care le spălau, le zdrobeau, le mâncau, iar făina o făceau din oasele animalelor moarte. Unele scrieri povestesc grozăvii nemaipomenite. Circulau chiar zvonuri de canibalism şi furtul unor cadavre din spânzurători”, scrie Şuiaga. Şi cum codrul e frate cu românul, pădurile se umplu de haiduci: “…nici în secolul XVII mulţimea de lotri din comitatul Hunedoara şi Zarand n-a putut fi stârpită, căci faţă de asuprirea iobagilor, ea constituia o formă de luptă contra feudalismului. În această privinţă, se cunoaşte hotărârea Dietei de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1670, care a dispus să se trimită „inchizitorii” pentru prinderea acestora şi trimiterea lor în judecata nobililor comitatului, iar din impozitele strânse să fie ţinute cete înarmate contra lotrilor”, scrie istoricul devean. Autorităţile par depăşite de situaţie şi până şi biserica se implică în “combaterea” fenomenului: “În pastorala sa din 25 aprilie 1805, episcopul Iosif Şacabent combătea hoţia, lotrii şi haiducii. Căuta să convingă poporul ca să demaşte pe astfel de «nelegiuiţi», ba chiar să-i prindă. În acest sens, dă exemplul unui sat de lângă Lipova, unde, la venirea lotrilor, satul s-a ridicat cu mic cu mare, bărbaţi şi femei, tânăr şi bătrân, bolnav şi sănătos, în frunte cu preotul şi cneazul satului şi au ucis pe acei lotri. Drept recompensă, împăratul a scutit satul pe un an întreg de impozite şi biruri, le-a dat ajutor să-şi zidească biserică, preotului i-a dăruit un colan de aur, iar cneazului unul de argint”, scrie preot Alexandru Stănciulescu Bârda.
Cumplitele pedepse îndurate de haiduci
O moară, pe o vale împădurită, izolată, era unul dintre locurile preferate de refugiu ale lotrilor, mai ales pe timp de iarnă
Mulţi lotri sunt prinşi şi judecaţi, condamnaţi şi torturaţi prin metode care fac un joc de copii din filmele de groază: “Apoi pre cei 10 hoţi la lăzăretu Jupalnicului, unde-i la hotaru Orşavii, la gard, de tată-meu ispovediţi, cuminecaţi, patru lotri, oameni în vârstă, prin gealat cu roata să zdrobiră, iară recruţilor lor amândoo mâinile tăindu-le, cu var neastâmpărat legându-le, arzându-le carnea pingă os. Aşa, vii, peste graniţă în ţară a să duce le deateră, iară celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo, de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţapă un cap, pre roată un cerec şi o mână tăiată, pironită”, descrie o pedeapsă din 1772 Nicolae Stoica de Haţeg, în “Cronica Banatului”, pedeapsă aplicată câtorva lotri veniţi din Ţara Românească la jefuit în Banat. Acelaşi cronicar mărturiseşte în 1775: “Cu milităria să începu hoţia. Nu numai prin fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri, ţâţă arse, trasă, mâni de vii tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri erau, capu tescuit, supt unghii ţăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului îi pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle fîşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var neastâmpărat presărat, apoi dus şi tăiat. Această din urmă pedeapsă şi un preot lăpădat au păţit-o. Aşa fal de hoţi, lotri, în ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă şi învaţă să nu fie hoţi, lotri, ci să fie oameni de omenie. Apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa”.
În faţa judecăţii apar însă şi oameni nevinovaţi. Scriitorul Duşan Baiski descrie într-un articol chiar cazul unui locuitor din Ţara Haţegului: “Butucul de tortură este una dintre metodele de a smulge mărturisiri. De un asemenea tratament va avea parte Ştefan Malea, de loc din Haţeg. În 23 noiembrie 1677, acesta se va afla la Lugoj, pentru a vinde sare. Un lugojean pe nume Petru Stoica îl va acuza în faţa cadiului că ar fi tovarăş în fărădelegi al cunoscutului tâlhar Trâmbiţă. Cadiul îl va închide şi, în fiecare vineri, îi va pune picioarele în butucul cu pricina şi va pune să fie bătut. Haţeganul va fi eliberat abia când oficialii comitatului Hunedoara vor adeveri faptul că este un om cinstit”.
Urmăriţi de un imperiu
Istoricul Gabriel-Virgil Rusu analizează în teza sa de doctorat “Urmărirea infractorilor în comitatele ardelene – secolul XVII” şi vorbeşte de apariţia poterei, o instituţie care “transpare în cel puţin două ipostaze: una dinamică, poliţienească, atunci când slujbaşii statului se deplasează prin câmpii şi zone montane, prin sate ori cătune izolate, luând urmele malefactorilor, specifică districtului Bistriţei şi comitatelor Hunedoara, Maramureş şi Solnocul Interior şi una statică, judecătorească, situaţie în care juzii poterei analizau, deliberau şi pronunţau sentinţe în diverse pricini […]. Şi din domeniul Hunedoarei avem ştiri despre activitatea poterei. Astfel, un număr de două razii sunt consemnate de documente în lunile ianuarie şi decembrie 1673. Judecăţile se fac itinerant, din sat în sat, cu martori, cu sentinţe prompte, de multe ori amânate sau înaintate forurilor competente, potrivit uzului pentru a doua jumătate a secolului XVII. Potera din ianuarie s-a desfăşurat în 17 locuri, iar cea din decembrie în 12”. Autorul lucrării adaugă că: “despre tâlharii din teritoriile ocupate de turci în vestul principatului avem informaţii, aceştia preferând, ca locuri de refugiu, zonele muntoase ale Apusenilor sau ale Banatului, ce ofereau întotdeauna scut damnaţilor societăţii, indiferent de regimul politic”.
Priveliştea din jurul unor localităţi era înspăimântătoare, iar istoricul Victor Şuiaga scrie că, în a doua jumătate a secolului XVIII, moştenitorul tronului, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, vizitează Deva în două rânduri: “…înaintea lor, s-au dat ordine aspre ca toate drumurile să fie curăţite de cadavrele celor executaţi cu ştreangul, ţeapa sau roata şi expuse la răspântii pentru înfricoşarea poporului. Asuprirea, teroarea şi cruzimea erau atât de mari încât însăşi nobilimea voia să le ascundă. De altfel, şi inginerul Ignatz Born, călătorind prin Transilvania la 1770, venind din Banat pe drumul Dobrii, arată cazul celor trei ţărani lotri traşi în ţeapă la Deva, acuzaţi fiind de tâlhărie”. Şi totuşi, prima impresie a lui Born referitoare la Transilvania este legată de siguranţa drumurilor din această provincie în comparaţie cu cea a drumurilor din Banat, siguranţă pusă pe seama trupelor naţionale din Transilvania, care ar fi mai eficiente decât cele din Banat în ceea ce priveşte combaterea lotrilor. În plus, călătorul aminteşte şi de pedepsele mai aspre la care sunt supuşi lotrii capturaţi, pedepse capitale, care ar face o impresie mai mare asupra populaţiei din Transilvania, descurajându-i pe bărbaţii care ar vrea să devină lotri.
Portret de haiduc
Cum haiducii provin în mare parte din rândul ţăranilor, ei păstrează portul naţional şi îmbrăcămintea ciobanilor. Aveau suman cu glugă şi brâu cu ţinte, unde înfigeau pistoalele, purtau opinci sau cizme înalte. Volumul “Haiduci şi tâlhari”, scris de Daniel Dieaconu, Viorel Nicolau, Alexandru Ioan Ungureanu şi Emil Pedemonte Juncănaru, doctori în istorie sau simpli pasionaţi de acest domeniu, pune la dispoziţia cititorului care a răsfoit cartea şi un soi de portret robot al haiducului român: “Bărbat tânăr între 20 şi 40 de ani, robust, puternic, agil, inteligent, chiar viclean, bun cunoscător al psihologiei, bun actor, bun machior, necruţător, chiar crud uneori, dar foarte rar ucigaş, generos cu cei săraci şi chiar cu unele victime, risipind uşor averi, având cultul frăţiei de cruce, iubitor de animale, în primul rând de cai”, concluzionează prof. dr. Lucian Strochi. Vasile Alecsandri aruncă vina cruzimii lor asupra vremurilor: ”Nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor ci, din contră, erau buni şi generoşi, iubitori de săraci, dar aveau dreptul la cruzime şi îl exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără teama de pedeapsă. […] Acesta era timpul, astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude”.
Şi faptele lor sunt cu adevărat crude, atât de crude că au devenit legende culese de etnografi. Elena Niculiţă-Voronca scrie că “Tâlharii cei mari, pentru ca să nu se prindă plumbul de ei, se solomonesc, mâncând carne şi bând sânge de prunc care nu s-a născut din pântecele mame-sa. Pentru aceasta, prind femei şi le spintecă, sfâşiind copilul de viu”.
Nicolae Iorga aminteşte de cetele de haiduci “ungureşti” care, în 1610, trec Carpaţii, jefuiesc mănăstirile, dezgroapă morţii, omoară ţăranii, taie sânii femeilor şi “prind pruncii în săbii şi suliţe”.
Lotrii din Banat erau executaţi sub pază militară, în timp ce haiducii lui Pintea sunt torturaţi, traşi în ţeapă, iar leşurile sunt lăsate să putrezească lângă zidurile cetăţii Baia Mare. Şi totuşi, lotrii erau conştienţi că vor sfârşi tragic – Mihail Sadoveanu notează răspunsul unui haiduc către boierul pe care-l jefuise: “Apoi, cucoane, eu voinicind am să mor!”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.