Vechi reguli de igienă obştească

“Omului, care e la casa lui, treburile nu-i îngăduie să se ţie de pravile. De igienă îi arde lui, când porumbul e năpădit de buruiană, când fânul cosit l-a apucat ploaia nestrâns, când via trebue musai săpată! […] Totuşi omul nu e numai al lui; e al nevestesii, al copiilor, cu un cuvânt al familiei, pentru care trebue să se păstreze. Deci, pentru cumpăna sănătăţii, gospodarul să ţie seamă şi de igienă şi să muncească socotit şi cu rânduială. Altă poruncă a igienii este curăţenia trupului”, scria în perioada interbelică medicul scriitor Vasile Voiculescu, într-o minunată carte cu sfaturi şi leacuri pentru “pătimaşi”.

În unele cătune din judeţul Hunedoara, regulile de igienă formulate cu mai bine de 100 de ani în urmă sunt şi acum greu de respectat, din cauza lipsei apei curente

Volumul doctorului Voiculescu “Toate leacurile la îndemână” apare în 1935, la Fundaţia Culturală Regală “Principele Carol”. Cartea a avut un asemenea succes încât au fost scoase trei ediţii în zece ani şi multe mame au răsfoit-o îngrijorate chiar şi în perioada comunistă, în căutare de sfaturi care să aline durerile. “… cartea de faţă e un dicţionar de leacuri […] Cât am fost medic de plasă am băgat de seamă că zadarnic îi vorbeam omului de boală, de pază şi de îngrijiri. El nu punea preţ şi nu credea decât în sticluţa cu doctorii sau în pacheţelele cu prafuri pe care le scoteam din lădiţa cu leacuri. De aci, dela leacul pipăit, porneau pentru pătimaş îngrijirea boalei şi ascultarea sfaturilor. Dacă-i dam numai poveţe goale, el pleca oarecum păgubaş, parcă l-aş fi dus cu amăgeli, şi nu făcea mai nimic din câte-l povăţuisem. Dar cu leacul în sân se întorcea acasă bucuros şi dumirit”, scrie vestitul medic în “cuvânt de lămurire”. Vasile Voiculescu şi-a petrecut câţiva ani buni ca “medic de plasă” în satele din Regat şi manifestă o mare preocupare pentru “dumirirea” ţăranilor, ca redactor al rubricii “Ora satului”, în 1930, adică la începuturile radioului. În primii ani ai profesiei, medicul Voiculescu a făcut cunoştinţă cu lipsurile oamenilor din sate şi îi îndeamnă să nu folosească “lecuiri mincinoase”, precum “sticla pisată, scrumul de tutun, balega, gândăceii şi câte alte bazaconii”, iar pe de altă parte – într-un limbaj pe înţelesul tuturor – face populare instrumente precum termometrul sau seringa, care “este o sticluţă mică în care alunecă un dopu de sticlă cum alunecă dopul într-un puşcoci de soc cu care se joacă copiii. La un capăt sticla are un cioc în care se înţepeneşte un ac găurit pe dinăuntru…” Medicul foloseşte denumirea populară a bolii, aşa că orice cititor va zâmbi acum la termeni precum “acreală în stomac”, zâmbre, troahnă, spurcăciuni sau dambla.

“Vin peste 3 zile. Nu te spăla”

Chiar şi la mijlocul secolului XX, medicii se vedeau nevoiţi să smulgă românii din vechea mentalitate, să impună reguli de igienă şi să spulbere mituri despre “leacuri” dăunătoare – de exemplu, balega: “Nu e bună de nici un leac. Unii ung bubele cu balegă. Alţii o plămădesc cu lut şi o pun la scrântituri. Balega e primejdioasă, căci poate infecta rănile, mai ales că în cea de cal se află microbii fălcariţei. Mulţi bolnavi de reumatism ţin picioarele ori mâinile în bălegar cald. Câteodată, ei simt alinare, căci bălegarul are în el amoniac (v. liniment), dar primejdia de infectare e mare, căci microbii din murdărie pot intra în trup printr-o sgârietură nevăzută. Cu balegă se afumă bolnavii de năjit (otită supurată), dar leacul adevărat al durerilor şi scurgerilor de urechi e apa oxigenată şi picăturile de pus în urechi”. De menţionat că leacuri precum balega sau pământul mai sunt folosite şi astăzi de bătrânele din satele româneşti. În plus, orice român care foloseşte mijloacele de transport în comun ştie că sfaturile legate de igienă nu sunt urmate nici acum, darămite în secolele trecute, când istoricii spun că până şi celebrul Napoleon îi scria soţiei sale: “…vin peste 3 zile. Nu te spăla”. În jurul Carpaţilor, existau reguli care îi uimeau pe vechii călători. Spre exemplu, Anton-Maria Del Chiaro, secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu, scrie o lucrare intitulată “Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia”, în care descrie obiceiurile boierilor: “Până se serveşte masa, invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mâinilor. […] La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână; străinul deprins cu altă igienă se acomodează cu greu la acest obicei. Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, iar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în fundul curţilor. […] După masă, toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura”.

Mizerie, superstiţii şi sărăcie

În 1895, apare cartea “Igiena Ţăranului Român”, scrisă de medicul Gheorghe Crăiniceanu, unde autorul notează obiceiurile ţăranilor: “Albiturile, cămaşa şi iţarii niciodată nu le mai spală”. Un an mai târziu, doctorul Constantin Popescu confirma: “Baie caldă generală niciodată nu fac nici femeile, nici bărbaţii, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât excepţional şi unii dintre ei. Se înţelege lesne în ce stare e pielea ţăranului. Un strat de murdărie stă întotdeauna pe dânsa”. Cât priveşte leacurile, florentinul Anton Maria Del Chiaro scria în secolul al XVIII-lea: “Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia. […] Copiii sunt îmbăiaţi zilnic până la vârsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului”. Săracii stau în bordeie săpate în pământ, însă italianul apreciază locuinţele unde este poftit: “Casele sunt foarte curate şi, prin odăi, sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii”.

Camera de baie apare în societatea burgheză românească de-abia în secolul al XIX-lea, dar, în mediul rural, lucrurile nu se schimbă, aşa că, în 1935, medicul Vasile Voiculescu scrie: “Praful îi îmbâcseşte pielea şi-i astupă găurelele prin care sângele se primeneşte. De aceea, vara mai ales, muncitorul trebue să se spele şi să se cureţe în fiecare zi. […] Necurăţenia poate schimba o rană uşoară într-o boală ucigătoare. Pământul pus pe rană o murdăreşte cu microbe şi dă tetanosul, un fel de fălcariţă a omului mare sau dalac şi alte bube rele. Deci mare pază şi curăţenie a trupului şi a tuturor rănilor căpătate vara”. Voiculescu găseşte şi o scuză pentru lipsurile înaintaşilor: “… cine mai sta să întrebe igiena acum câteva sute de ani, când oamenii se aşezau cum da Dumnezeu, pe unde apucau, pe la adăpostul văilor şi codrilor, de răul Turcilor şi al Tătarilor!”.

Cărţi de popularizare a igienei

Cartea de la care a început schimbarea obiceiurilor sanitare în satele româneşti din Transilvania

Eforturilor autorităţilor de a-i învăţa pe români elementele de igienă sunt uriaşe şi întâmpină rezistenţă. Existau “medici de plasă”, precum Vasile Voiculescu, numiţi aşa pentru că un judeţ era împărţit în mai multe plase. În 1910, apar la sate circumscripţiile medicale, iar medicii au sarcina de a impune noţiuni şi reguli în folosul sănătăţii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Transilvania, apar două lucrări importante: “Higiena poporală cu privire la săteanul român. Învăţături practice pentru preoţi, învăţători, seminarii, şcoli normale, licee şi pentru toţi cei care ţin la sănătatea poporului de la ţară – 1884” a lui George Vuia şi “Dietetica poporală cu deosebită consideraţiune la modul de vieţuire al ţăranului român” scrisă în 1897 de Simion Stoica.

“Medici români transilvăneni, educaţi în cea mai mare parte în afara graniţelor, au încercat, mai cu seamă după jumătatea secolului al XIX-lea, să sensibilizeze o societate a cărei rată de mortalitate era ridicată, o societate care ştia prea puţin referitor la noţiunile legate de igienă. Soluţia găsită a fost aceea a literaturii de popularizare, iar slujitorii medicinei au găsit un teren prielnic pentru a difuza cunoştinţele privitoare la ceea ce, se consemna, are omul mai de preţ, anume sănătatea. Şi nu oricum, ci pe înţelesul tututor”, explică istoricul Oana Habor în lucrarea “Încercări de popularizare a cunoştinţelor igienei personale şi publice în Transilvania sfârşitului de secol XIX”. În timp ce Simion Stoica compară corpul uman cu o casă care trebuie construită cu materiale solide pentru ca structura să fie durabilă, George Vuia se străduieşte să desluşească tainele trupului într-un limbaj plastic şi accesibil: “O părticică luată din corpul nostru şi pusă sub microscop ne arată o mulţime de beşicuţe mici, turtite, care se numesc celule.” Sunt folosiţi termeni pe înţelesul tuturor – bazinul sau ligheanul, laringele sau gâtlejul, traheea sau berigata, faringele sau înghiţitoarea. Câteva zeci de ani mai târziu, regulile sunt extreme de clare şi vizează chiar şi infrastructura, după cum scrie Vasile Voiculescu: “Mai întâiu, satul trebue să aibă drumuri bune, pietruite şi mereu drese, încât la orice nevoe să poată veni în ajutorul satului, medicul, moaşa, agentul sanitar, ambulanţa. Drumurile bune sunt chezăşia şi începutul igienii”. Medicul scria în anii în care se credea că: “Satele sunt temelia ţării. Sănătatea satelor e chezăşia sănătăţii ţării întregi”.