Editorial: Să ucizi o pasăre cântătoare

Minorii care suferă de boli incurabile vor putea opta pentru eutanasie, în Belgia, conform unei legi contestate de unii pediatri şi de Biserica Romano-Catolică, a anunţat, cu câteva zile în urmă, AFP. Astfel, Belgia, ţară cu tradiţie catolică, devine a doua din lume, după Olanda, care autorizează eutanasierea minorilor.

Iar dacă în Olanda legislaţia prevede vârsta minimă de 12 ani, parlamentarii belgieni au optat pentru o noţiune mult mai vagă: „deţinerea capacităţii de discernământ”. Senatorul socialist Philippe Mahoux, autorul legii care permite eutanasierea adulţilor încă din 2002, a explicat că a trebuit să răspundă dorinţelor exprimate de medici pediatri belgieni, confruntaţi cu “suferinţa insuportabilă” a pacienţilor minori. Biserica Romano-Catolică belgiană, alături de comunităţile religioase musulmană şi ebraică, pe de altă parte, au organizat “zile de post şi rugăciune” pentru “trezirea conştiinţelor”.

În cele din urmă, legea ar putea fi impusă în condiţii stricte: copilul va trebui să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire, care să conducă oricum la deces şi aibă o suferinţă fizică insuportabilă, pentru a putea opta pentru eutanasie. Cu toate acestea, trăiesc cu senzaţia că ceva e putred în Belgia.

Durerea copilului imobilizat la pat şi în suferinţă n-o poate cunoaşte decât el însuşi şi, poate, mama care-l priveşte chinuindu-se. Mărturisesc că am încercat să mă pun în locul lor şi, sunt sigură, am eşuat. Durerea insuportabilă e, aşa cum şi numele îi spune, un chin pe care puţini dintre noi îl pot îndura vreme îndelungată. Ea nu poate fi imaginată. Nici închipuită. Ea poate fi, însă, trăită la cea mai mare intensitate: iadul pe pământ.

Mi-e greu să îmi dau seama dacă în spatele acestei legi stau oameni care au sau nu bune intenţii. Oricum, o vorbă mai veche decât mulţi dintre noi spune că drumul spre iad ar fi pavat cu ele. De un lucru sunt, însă, convinsă: implicaţiile legiferării unei asemenea iniţiative sunt mult mai profunde decât lasă să se înţeleagă lectura acestei ştiri. În primul rând, cum, pentru numele bunului Dumnezeu, să îi explici unui copil de trei sau patru ani ce e… moartea? Cum să-i explici şi să convingi un copilaş că acest necunoscut despre care noi, adulţii, nu ştim până la urmă nimic şi la gândul căruia chiar şi cei mai tari dintre noi se înfioară, i-ar putea curma suferinţa?

Cum să-i ceri voie de a pune capăt vieţii (e adevărat, chinuită şi aparent fără speranţă) tocmai unui copil pe care îl poţi păcăli cu o bomboană? Un copil pe care îl poţi „persuada” (a se citi convinge) că injecţia n-o să-l doară şi că ea o să-l ducă, de ce nu, la Doamne Doamne şi la îngerii strălucitori din ceruri? Şi oare nu deschide acest al doilea pas pe cale să fie făcut de autorităţile occidentale, după Olanda, o cutie a Pandorei din care vor ieşi alte rele, gata să se răzbune pe bunele noastre intenţii?

Riscul ca micuţi orfani sau fără apărare să ajungă, cu complicitatea medicilor, marfă vie pentru traficul cu organe este, evident, unul care nu poate fi ignorat. Ne-ar putea salva, poate, de la „măcel” bio-imprimantele 3D, însă până când acestea vor fi utilizate la scară largă în spitalele publice, avem o problemă şi ar fi bine să găsim o soluţie.

Am observat, în ultima vreme, o anumită lehamite a unora dintre noi în a apăra o cauză sau alta. Să fie „aluatul” nostru de mămăligari, să fie sila celor aproape 25 de ani în care prea puţine lucruri s-au schimbat în bine… să se fi trezit la realitate acel Don Quijote românesc şi să fi emigrat în Spania, lăsând în urmă morile de vânt să toace ce mai e de tocat şi să bage-n traistă ce mai e de băgat… Nu ştiu. Însă atâta timp cât vom continua să fim indiferenţi şi să visăm ori chiar să punem în aplicare, individualişti, „fuga din lumea dezlănţuită”,

Lumea o vor face cei cărora le lăsăm cale liberă pentru asta.

În curând, un proiect de lege similar ar putea fi pus în discuţie şi în România, pe aceeaşi reţetă a legilor care-i vizează pe homosexuali şi pe prostituate. Mă întreb ce vom face atunci?

Şi, mai ales, toleranţi din fire la tot soiul de decizii contra naturii, ce lume le vom reuşi să lăsăm moştenire copiilor noştri? Şi mă mai întreb dacă nu cumva, ca-ntr-un joc întors, vom sfârşi noi înşine, eutanasiaţi de propriile noastre progenituri. Pe motiv că suntem bătrâni, suferinzi, inutili şi că, indiferenţi sau inconştienţi, le-am distrus planeta, viitorul, dreptul la fericire şi libertate.