În ianuarie, Petru Suciu, dascălul care a ales să-şi petreacă ultimii ani din carieră făcând apostolat pentru alfabet într-un sat izolat de munte, caz prezentat de REPLICA în urmă cu câţiva ani, a intrat în categoria “premianţilor fără premii”. Este vorba de campania iniţiată, în toamna anului trecut, de oameni simpli, care vor să-şi arate astfel aprecierea pentru oamenii dintre noi care ne fac să fim mândri că suntem hunedoreni.
La finele săptămânii trecute, Ovidiu Luca, poliţistul local care a salvat o viaţă punându-şi propria viaţă în pericol, a fost răsplătit, în centrul Devei, “la cal”, cu vorbe calde şi sincere, aplauze, îmbrăţişări şi o diplomă în care au fost onoraţi să semneze zeci de simpli cetăţeni ai judeţului. Sâmbăta aceasta este rândul altui hunedorean valoros să-şi primească răsplata în simboluri de apreciere, în cadrul unei festivităţi simple, dar emoţionante. Este vorba despre Avel Ritişan, Piff – cum îi spun prietenii, hunedoreanul care a urcat de două ori în Himalaya.
Un hunedorean pe Acoperişul Lumii
“Când eşti în vârful muntelui nu prea realizezi ce ai reuşit. Eşti concentrat la ce trebuie să faci la coborâre, pentru ca totul să fie în regulă. Abia când eşti pe drumul de întoarcere începi să te bucuri cu adevărat”
Povestea lui Petre Suciu am prezentat-o, din nou, pe scurt, pe 30 ianuarie, anul acesta (în numărul 579). O săptămână mai târziu, scriam cu emoţie rândurile referitoare la fapta deosebită a lui Ovidiu Luca, poliţistul local care n-a mai ţinut cont că are rău de înălţime când s-a urcat pe un bloc de 10 etaje, pentru a salva o femeie care ameninţa că se aruncă în gol. Mai mult, nu s-a rezumat la atât. După incident a vizitat-o destul de des, ca să o încurajeze şi să o ajute să redescopere speranţa, să-şi recapete echilibrul. Povestea lui Ovidiu Luca a apărut pe 6 februarie, în numărul 580 al săptămânalului nostru.
Cu noul protagonist al campaniei “Premianţii fără premii” nu am mai vorbit însă de multă vreme, deşi ne-a ajutat ori de câte ori i-am cerut-o, cu informaţii de specialitate şi chiar cu ghidaje făcute în lungi trasee prin Retezat, ori Şureanu. Primul reportaj amplu despre Avel Ritişan, publicat de presa locală post-decembristă, a apărut, tot în REPLICA, în 2005, pe când avea 65 de ani. E deja mult de-atunci. Rândurile de mai jos se mai găsesc, rătăcite pe undeva prin imensul Internet. Ne permitem să reluăm câteva pasaje din reportajul nostru de atunci, în special pentru hunedorenii mai tineri, care îl cunosc abia acum pe Nea’ Piff, cel care poartă neoficial titlul de “erou al oraşului Hunedoara”, încă din anii ‘80. Justificarea o găsiţi în rândurile de mai jos, scrise în urmă cu aproape nouă ani (16 iunie 2005 – numărul 137 al săptămânalului REPLICA).
În cazul lui Avel Ritişan expresia “bătrân tânăr” este valabilă nu numai în ceea ce priveşte starea de spirit pe care o are, ci şi forma fizică în care se află. La cei 65 de ani ai săi, “Piff” – cum l-a poreclit primul său antrenor de schi în urmă cu aproape o jumătate de veac (şi cum îl ştie mai toată lumea) – urcă cele trei etaje până la apartamentul său în pasul vioi al unui copil, fără să schiţeze nicio urmă de efort. În plus, dacă l-ai vedea fără să ştii cine este, ai băga mâna-n foc că nu are mai mult de 45 de ani. Doar părul cărunt îi mai trădează vârsta. Piff ţine şi acum pasul cu cei mai buni alpinişti din zonă. În fond, a făcut parte din prima expediţie românească în Himalaya, desfăşurată exact acum 20 de ani, şi a urcat până la 7.000 de metri fără mască de oxigen.
Pe când era copil, mânat de iubirea pentru munte şi spiritul de aventură, de câte ori avea ocazia, Piff mergea la schi în Parâng sau, mai des, la Straja. A devenit apoi un adolescent foarte bine antrenat şi bun cunoscător al muntelui. A fost remarcat de responsabilii secţiei de alpinism ai clubului Steaua Bucureşti şi invitat la o şcoală de specialitate. Iniţierea a durat o lună întreagă.
Din 1958 Piff a devenit alpinist cu acte-n regulă, iar cartea sa de vizită este demnă de invidiat: două ascensiuni în Himalaya, numeroase trasee efectuate în Tatra, Caucaz şi Pamir, 50 de trasee făcute în premieră, sau parcurgerea longitudinală a Carpaţilor Meridionali pe timp de iarnă, performanţă repetată de două ori.
Despre toate acestea, Avel Ritişan abia dacă vrea să scoată o vorbă. Cuvintele şi le găseşte destul de greu. Se vede însă că retrăieşte intens clipele de glorie ale carierei sale, mai ales cele petrecute pe Acoperişul Lumii, cu 20 de ani în urmă.
Prima dramă în Himalaya
Devenind unul dintre cei mai cunoscuţi alpinişti din ţară, în 1985 i s-a propus să conducă, din punct de vedere tehnic, prima expediţie românească în Himalaya. Ideea i-a aparţinut doctorului Ovidiu Bujor, pasionat de medicina naturistă, care petrecuse ani buni în Nepal, unde a coordonat ridicarea mai multor fabrici de medicamente. Piff Ritişan şi un alt hunedorean, Marius Mărcuş, au fost sponsorizaţi de combinatul siderurgic de la Hunedoara să plece în expediţia care, în total, a durat trei luni. Din echipă, pe lângă doctorul Bujor, au mai făcut parte soţii Emil şi Taina Coliban, Cezar Vărgulescu, Cornel Coman şi Pavel Mureşan. Toţi doreau să ajungă pe vârful Gurjahymal, la 7.193 de metri. După mai bine de o lună de la plecarea din ţară, au ajuns la baza muntelui. Aici a intervenit un conflict: “Nu există expediţii fără stres şi conflicte. Deja când depăşeşti 5.000 de metri, din cauza diferenţei de presiunie şi a aerului rarefiat, nu mai eşti tu. Dacă nu eşti antrenat bine trebuie să inspiri de cinci ori ca să intre în organism cantitatea de aer de care ai nevoie. Creierul nu mai este bine oxigenat, iar atunci ori devii irascibil, ori devii nepăsător şi începi să mergi fără să-ţi mai pese de pericole.
S-a întâmplat că o parte dintre membrii echipei doreau să urcăm pe versantul sudic. Eu le-am spus că nu are rost să încerce pentru că, din cauza diferenţelor mari de temperatură, sunt pericole de avalanşe. Nu poţi să urci o diferenţă de nivel de 1.800 de metri fără să iei în calcul toate pericolele care pot să apară. Ei nu au vrut să asculte. Eu şi alţi doi colegi am urcat pe versantul nord-vestic. Am reuşit să ajungem în vârf, fără mască de oxigen, că nu aveam de unde, erau foarte scumpe. Ne-am întors la tabăra de la bază şi atunci am aflat nenorocirea. Cezar Vărgulescu murise”.
Piff spune că acesta plecase singur în recunoaştere, pe versant. Şi-a luat colţarii cu el (dispozitive cu gheare de oţel, care se ataşează la bocanci în ascensiunile pe gheaţă în special), dar nu i-a montat. A alunecat pe o porţine îngheţată, a căzut câţiva metri, s-a lovit la cap şi a rămas acolo. Echipajul a decis să-l lase în scocul de gheaţă în care alunecase. Jos, la baza masivului, temperaturile erau de 40-50 de grade Celsius, şi nu mai aveau bani şi condiţii pentru a-l aduce acasă.
Încă o dată, la un pas de moarte
Tragedia din 1985 nu l-a împiedicat pe Avel Ritişan să mai profite de o ocazie de a ajunge în cel mai periculos masiv muntos al lumii. A fost cooptat într-o expediţie româno-italiană în Himalaya. De data aceasta provocarea era şi mai puternică. Urma să urce pe Broad Pick, la 8.048 de metri. Nu-i era deloc teamă că nu va face faţă. Piff face parte din generaţia alpiniştilor români care erau mai buni chiar şi decât cei care-şi petreceau mai tot timpul în Alpi, de exemplu: “Vara mergeam cu maşina până la cabana Râuşor, iar de acolo dădeam o tură până sus, pe Retezat, veneam înapoi, iar a doua zi plecam la Bucureşti să rezolv tot felul de hârtii pentru expediţie. Aşa m-am antrenat. Apoi, când aveam mai mult timp, făceam o tură completă a întregului Masiv Retezat într-o singură zi (traseu care, în mod normal, un montaniard cu o bună condiţie fizică abia dacă-l parcurge în trei zile – n.r.)”.
După alte zeci de rugăminţi, aprobări şi zeci de drumuri făcute prin ţară, Piff a reuşit să se vadă în drum spre Himalaya. Echipa lui primise chiar şi un camion DAC – Turbo, pentru a-l testa în condiţiile extrem de dificile din cunoscutul masiv muntos. Pentru că era un model nou, neînregistrat internaţional, camionul a fost blocat vreme de o lună în vama nepaleză. Abia după o lună, maşina a fost lăsată să iasă din vamă. În perioada în care au stat blocaţi cu camionul în vamă, Piff şi colegii săi au rămas fără bani pentru hotel.
Ca orice români care plecau atunci din ţară, alpiniştii aveau “ceva valută” ascunsă într-unul dintre cei 50 de pioleţi (un fel de târnăcoape mai mici, folosite în alpinism – n.r.) aflaţi în camion. Ca să ajungă la pioletul cu pricina, au mituit un vameş nepalez cu o ladă de rom havanez. Au urcat în camion, au luat banii, iar la întoarcere era cât pe ce să fie împuşcaţi de un alt vameş, care nu ştia ce se petrece. Noroc cu intervenţia vameşului amator de ciubuc. Între timp, toate alimentele se stricaseră. Din puţinii bani pe care-i mai aveau şi-au cumpărat totuşi mâncare din Nepal şi au pornit spre tabăra de la baza lui Broad Pick, aceeaşi cu cea folosită pentru K2, cel mai dificil vârf din lume. Au ajuns cu întârziere.
“Drumul a fost aşa de dificil încât, de exemplu, am fost nevoiţi să turtim cu barosul colţurile camionului ca să poată lua virajele pe drumul acela strâmt”, povesteşte Avel Ritişan. “Am ajuns cu greu sus, la bază. Colegii din Italia îşi terminaseră deja treaba. Aveam o întârziere de o lună, aşa că am depăşit perioada propice pentru ascensiuni. Venea sezonul musonic, iar vremea se înrăutăţea. Am urcat pe versant, dar nu am mai ajuns sus. Am rămas blocaţi la tabăra 2 (tabără intermediară, între vârf şi cea de la bază – n.r.) vreme de o săptămână, din cauza vremii. Dacă încercam să coborâm pe acea vreme foarte proastă, riscam să fim prinşi de avalanşe. Am stat acolo până când am putut reveni în siguranţă, la bază”.
Pretextul butoaielor
Prin performanţele sale, Avel Ritişan şi-a atras şi admiratori, dar şi destui duşmani. La întoarcerea din expediţia de pe Broad Pick, pentru ca să ajungă în zona sigură mai repede, lucru obligatoriu pentru a se salva, din cauza înrăutăţirii vremii, Piff şi ai săi au abandonat o parte din echipament şi cele 100 de butoaie de plastic folosite pentru aducerea alimentelor şi echipamentului în tabăra de bază. La ajungerea în ţară, conducerea clubului sportiv Metalul Hunedoara, unde era legitimat, i-a imputat valoarea echipamentului şi a butoaielor. Atunci a plecat de la club şi din salariul său de simplu angajat al combinatului a plătit 80.000 de lei.
Reproşurile ar fi fost de înţeles dacă era vorba de echipament modern. În timp ce alpiniştii spanioli prezenţi în zonă primeau buletine meteo prin satelit, cei români imortalizau pe peliculă expediţia, filmând cu un “aparat cu manivelă”, cum l-a numit Piff.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.