Ioan Scurtu: cel mai longeviv vânător din judeţ

A împlinit 82 de ani, este vânător de 55 de ani şi este convins că vânătorii îi datorează vitalitatea, bonomia şi viaţa lungă. Din 15 octombrie şi până în 15 februarie, an de an, nimeni nu îi făcea „program de duminică”. Restul anului îl trăia pentru familie, soţie şi copii. Toată viaţa a pendulat între cele două mari iubiri, iar acum, când trage linie, spune că a trăit frumos şi nu regretă nimic.

Fotografia care ilustrează o carieră întreagă: un vânător şi un mistreţ mai mare decât cel care l-a răpus

Locuieşte într-un apartament din Hunedoara, înconjurat de amintiri. Oameni dragi care nu mai sunt (soţia şi fiica) îi veghează nopţile, în care se chinuie să suporte durerea de picior. I-a degerat într-o iarnă şi, oricâte tratamente a făcut, niciodată nu i s-a recuperat în totalitate. Pe masă, un teanc de documente şi ziare. Printre ele, o fotografie: Ioan Scurtu, învingător, deasupra unui mistreţ capturat. Pe cap hunedoreanul i-a aşezat, în joacă, pălăria lui de vânător. Pe verso a notat caligrafic: „Cătinaş 2010: Mistreţul mai mare ca mine”. Vânătoarea a fost viaţa lui. S-a molipsit în tinereţe şi n-a mai putut să scape de virusul acestui sport. Ba mai mult, zice că vânătoarea i-a adus sănătate şi longevitate. Râde şi zice că povestea lui aşa ar trebui să se cheme: „Puşca şi cureaua lată, de 55 de ani mă poartă”.

Secretele vânătorii, de la veterani

În viaţa de zi cu zi a fost furnalist, a terminat Ştiinţe economice, iar apoi a lucrat ca tehnician la ICSH. Permisul de port – armă şi permisul de vânătoare le-a primit în urmă cu 55 de ani, în februarie 1959. Avea, pe atunci, doar 27 de ani! A început prima zi de vânătoare chiar în Pădurea Chizid, cu o jumătate de oră întârziere şi, din cauza emoţiilor, n-a reuşit să împuşte niciuna dintre prăzile care i-au tăiat calea: „Chiar în ziua de ieşire la vânătoare, pe mine m-au chemat să-mi dea carnetul de la partid. În fine… m-am dus şi i-am ajuns ceva mai târziu pe colegi. Eram foarte emoţionat, aşa că… a sărit iepurele şi nu l-am împuşcat, a sărit fazanul şi nu l-am împuşcat…”, îşi amineşte hunedoreanul. A devenit vânător îndemnat de Nicanor Sciucă, unul dintre cei mai vechi vânători din ţară şi avea să înveţe tainele acestui sport tot de la cei mai vârstnici vânători ai Hunedoarei: Alexandru Voina, Mihai şi Stencoane Şchiopu, Viorel Rădos şi Miron Stănescu Boroncani, dar spune că îl ştie şi pe Schperl, omul care deţinea odată cele mai multe prăvălii din Hunedoara.

Cu căruţa, la vânătoare

Fotografia care ilustrează o carieră întreagă: un vânător şi un mistreţ mai mare decât cel care l-a răpus

Ca să ajungă în pădurile unde se găsea vânatul, hunedorenii făceau chiar şi o zi întreagă pe jos, având alături de ei o căruţă trasă de cai. Pe atunci erau doar câteva automobile de teren în tot oraşul, aşa că drumul către fondurile de vânătoare era o peripeţie în sine. Vreme de 55 de ani, cât a fost membru al Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, iar apoi a Filialei Independente „Corviniana”, a participat la sute de partide de vânătoare. Palmaresul lui cuprinde tot atâtea sute de animale: mistreţi, iepuri, fazani şi o bună seamă de poveşti vânătoreşti. Până la urmă, Ioan Scurtu a reuşit să îşi ia revanşa şi pentru prima zi de vânătoare. A avut noroc cu altă ocazie şi, în loc de un singur animal, a împuşcat doi mistreţi în aceeaşi zi! Poveşti adevărate, pentru că lui Ioan Scurtu nu-i place să „înflorească”. Îşi aminteşte, de pildă, una dintre cele mai riscante vânători la care a luat parte: „Un mistreţ, rănit de un glonte, a ţâşnit cu viteză şi m-a aruncat într-o tufă. Am căzut şi mi-am rupt puşca… Un mistreţ, chiar dacă e rănit, poate să aibă foarte multă forţă. Trebuie să ştii să nu stai niciodată în faţa lui, pentru că este foarte riscant. Aţi văzut vreodată cum gonesc mistreţii? Duduie pământul şi uite-aşa se ridică toate frunzele în aer, în vârtej! Pe unde trec ei nu se vede nimica!”

Bunătăţi din vânat

Când îşi aminteşte de anii de odinioară, lui Ioan Scurtu îi dau lacrimile. Şi-a pierdut fiica mai mare când aceasta avea numai 33 de ani. Fusese un copil dorit, după ce familia Scurtu o aşteptase vreme de şapte ani. A fost o lovitură grea boala şi dispariţia Mioarei, care era profesoară la Facultatea de Inginerie. Totuşi, cei doi nu au avut încotro: trebuiau să meargă mai departe şi să trăiască fără ea. Mai aveau un băiat, Neluţu, născut şapte ani mai târziu, în aceeaşi lună şi-n aceeaşi zi cu Mioara. De parcă Dumnezeu ar fi vrut să-i pregătească. Să pună un alt om şi-un sprijin la bătrâneţe, în locul celei pe care avea să le-o ia. Până la revoluţie, vânătorii aveau „Plan de vânătoare”, impus de autorităţi. Iar pe acesta trebuiau să-l respecte. Aveau dreptul să ia acasă tot ce reuşeau să împuşte. Iar soţia hunedoreanului, care îi era şi colegă de serviciu, gătea cele mai delicioase preparate. Cineva tocmai i-a cerut câteva reţete preparate din vânat, iar Ioan Scurtu s-a apucat să facă o listă cu „bucate”: ciorbă, tocană, friptură, creier, sarmale, ardei umpluţi, ciorbă de perişoare, cârnaţi proaspeţi sau afumaţi, tobă, maioş, răcituri, chiftele, şniţele, pilaf sau iahnie de fasole cu carne de vânat, varză călită, macaroane cu friptură, ciuperci cu carne, vânat la grătar şi câte şi mai câte… „Sarmalele, de exemplu, dar şi perişoarele şi multe alte preparate din mistreţ, se combină cu un pic de carne de porc. Mistreţul are o carne macră, fără grăsime şi tocmai de asta trebuie adăugat ceva porc. Nevastă-mea era foarte pricepută în bucătărie şi pregătea o mulţime de bucate. Masa asta, la care stăm noi acum, era aproape întotdeauna plină”, îşi aminteşte Ioan Scurtu. Şi se opreşte puţin din povestit, ca să-şi ascundă emoţia. Prietenii lui de odinioară, o parte mai vârstnici decât el, o parte mai tineri, nu mai sunt demult. Soţia lui „a plecat” şi ea, în urmă cu şase luni, învinsă, în cele din urmă, de o ciroză pe care a reuşit să o ţină în frâu ani buni.

Singur, cu sălbăticiunile din amintire

Bătrânul vânător încă-şi mai aşteaptă prietenii cu un mini-bar aranjat ca la carte,
doar că din ce în ce mai mulţi camarazi de-ai săi nu mai sunt printre noi

A rămas el singur să-şi ducă zilele, în apartamentul în care locuieşte de 54 de ani. Când se întâlneşte cu vreun vecin, pe scară, îl invită imediat în casă, „să-l omenească” şi să-i ofere un pahar de vişinată. Are un bufet special, pentru care a construit singur un sistem de iluminat interior, ca să-şi impresioneze apropiaţii. A aranjat „la linie” sticlele cu tărie şi acum nu-i mai rămâne decât să aştepte invitaţii. Oameni care îi trec pragul casei tot mai rar. Pentru că, pe zi ce trece, sunt din ce în ce mai puţini. Băiatul lui, Neluţu, s-a mutat la Timişoara şi vine să-l vadă când poate. Aşa că prietenele cele mai bune ale lui Ioan Scurtu au devenit, în ultima vreme, amintirile. Despre călătoriile pe care le făcea cu familia prin ţară, rând pe rând, cu cele patru maşini pe care le-a avut („trei Dacii şi-un Renault”, cum îi place să spună), dar şi de sezoanele de vânătoare, când hălăduia pe dealurile de la Valea Runcului, după vietăţile sălbatice ale pădurii. „L-am luat şi pe băiat cu mine, demult, când era student. Dar era vreme de iarnă, i-a fost frig şi nu i-a plăcut. Mi-a zis că altădată nici nu mai vine. Nu era pentru el vânătoarea şi m-am împăcat cu ideea. Sunt unii oameni care spun că vânătoarea e crudă şi sângeroasă, însă chiar şi ei consumă carne, iar unii poate chiar carne de vânat. Oricum, ar trebui să ştie că noi, vânătorii, avem demnitatea noastră şi încercăm să respectăm codul scris şi nescris al acestui sport, dătător de tinereţe. Pentru mine vânătoarea n-a fost niciodată o cauză de beneficiu. Nu am făcut niciodată bani din vânat. Iar acum, după Revoluţie, suntem obligaţi să plătim asociaţiilor ai căror membri suntem o taxă pentru fiecare animal vânat. Cât mă priveşte, reflexele mele au rămas aceleaşi, la fel de bune. Nu mai pot să alerg la fel de bine şi nu mai am aceeaşi forţă şi vigoare, însă ştiu bine tehnica vânătorii”.

Cum să dobori mistreţul la 81 de ani

Ultima oară când a fost la vânat, anul trecut, încă mai trăia soţia lui, Maria. Iar el, în noaptea aia, a visat că va prinde un mistreţ. I-a spus de dimineaţă, înainte de a pleca din casă despre visul lui şi i-a mai zis că animalul ăsta va fi ultimul. Când a coborât, şoferul maşinii de teren zâmbea cu subînţeles. Avusese acelaşi vis. Care s-a şi adeverit. La 81 de ani, Ioan Scurtu a fost singurul din cei aproape 20 de bărbaţi care a reuşit să pună la pământ porcul sălbatic după care plecaseră. „Dacă nu-l capturam eu, nu mânca niciunul carne de vânat”, se amuză hunedoreanul. La începutul lunii martie va avea loc Balul Vânătorilor şi, până atunci, Ioan Scurtu speră ca piciorul bolnav, pe care între timp l-a şi operat, să nu-l mai doară atât de tare şi să nu mai aibă nevoie de cârjă. Şi, dac-o veni primăvara, are de gând să-şi însoţească prietenii şi colegii la o nouă vânătoare la Valea Runcului. Doar aşa, ca să-şi demonstreze că, la 82 de ani, îşi poate depăşi propriile limite. Ca să se bucure de natură şi să îşi umple tolba cu vânat, dar mai ales cu chef de viaţă!