Cosmin Oprescu – devenirea unui campion

S-a apucat de arte marţiale, apoi, pe când era un pici de numai opt ani, de frică, a renunţat să mai meargă la antrenamente. A continuat cu gimnastica şi a revenit trei ani mai târziu la taekwondo, unde a trebuit, mai întâi, să fie pus la pământ, pentru ca, mai apoi, să ajungă cel mai bun de pe continent: campion european.

Dispariţia tatălui său a fost cea mai dură lovitură. Cosmin Oprescu a găsit, însă, puterea să se ridice din nou. Atât de sus, încât a câştigat titlul de campion mondial, iar acum tânărul de numai 28 de ani, din Călan, este noul preşedinte al Federaţiei Române de Taekwondo.

Cosmin Oprescu

Înainte să înceapă să practice artele marţiale, Cosmin Oprescu a făcut gimnastică. Astea erau sporturile care se practicau în Călan pe vremea când el avea opt ani: gimnastică, taekwondo şi karate shotokan. “Prima oară am făcut arte marţiale un an. Aveam opt ani pe vremea aceea. Apoi, de la 9 la 12 ani, am mers la gimnastică. Am muncit, eram talentat, dar am simţit, totuşi, că în gimnastică nu am perspectivă. Nu pot să nu spun că gimnastica m-a ajutat foarte mult pentru ceea ce avea să urmeze şi mi-a fost de mare folos pe partea de mobilitate. Cu toate astea, nu mă regăseam. Am simţit că nu ăsta e drumul meu, aşa că am revenit la taekwondo”.

Ar fi putut să aleagă karate shotkan, însă l-a atras la taekwondo faptul că sportivii de aici mergeau în deplasări. Îi plăcea să călătorească, vroia să plece din Călan şi să vadă lumea, iar astăzi este deplin convins că, pe vremea când era doar un băieţaş dintr-un orăşel de provincie, a simţit, cumva, în interior, că acesta era destinul pe care Divinitatea i-l pregătise. Spune asta cu siguranţa omului care se uită în urmă şi vede că “i s-au aliniat lucrurile” pentru că exact aici trebuia să ajungă: la nici 29 de ani, este preşedintele Federaţiei Române de Taekwondo. “Pe parcurs ţi se dau semne, iar tu trebuie să înveţi să «le citeşti». Dubla mea accidentare, la ambii genunchi, fără îndoială, a venit şi ea cu un motiv, ca să mă aducă pe alt drum: ajunsesem campion mondial, iar acum era momentul să mă retrag şi să mă ocup de partea organizaţională”.

A renunţat la centura galbenă de frică

Drumul “cu ocol” al lui Cosmin Oprescu către medalia de campion în taekwondo a avut de traversat sincopa cauzată de frică. “La început, am mers la taekwondo cu fratele meu, care este cu patru ani mai mare. Şi tot din cauza lui am şi renunţat şi am mers la gimnastică. Când a fost să mergem să dăm examenul pentru centura galbenă, el a zis că se lasă. Şi, cum eram eu şi mai mic decât el, am zis că n-are rost să mai merg nici eu, deşi aş fi vrut să continui. Practic, amândoi am renunţat de teamă. Trebuia să ştii teorie, exerciţii, să dai o probă fizică… era un examen în toată regula, iar eu… la 8 ani, eram înspăimântat, mai ales că mă abandonase şi fratele meu! După vreo trei ani, mă tot uitam la filme cu arte marţiale, îmi plăcea şi disciplina, vedeam că prietenii mei merg la concursuri… aşa că am revenit în sala de sport”.

Premiant până la absolvire

Zice că taekwondo este, înainte de toate, un sport al minţii. Întotdeuna trebuie să anticipezi mişcarea adversarului. Departe de violenţa din K1 sau din kickboxing, taekwondo presupune foarte multă agilitate: “În taekwondo trebuie să ai şi condiţie fizică foarte bună, dar trebuie şi să-ţi funcţioneze foarte bine mintea. De altfel, dacă o să vă uitaţi la copiii care practică taekwondo, o să constataţi că aceştia sunt întotdeauna printre primii de la ei din clasă”, explică hunedoreanul. Şi el a fost unul dintre elevii care învăţau bine, deşi spune că era “un pic defavorizat” faţă de colegii lui, care făceau numai şcoală, nu şi sport.

“Eu m-am înscris la mate-info, la Liceul «Ovid Densusianu» din Călan, dar m-am tot gândit ce voi face cu specializarea asta, pentru că nu aveam de gând să fac o facultate în domeniu. Aşa că m-am transferat la liceul auto din Deva, unde mă gândeam că voi avea o specializare care-mi va folosi şi voi avea şi permis de conducere pentru trei categorii (B, C şi E). Când a auzit că vreau să fac liceul la Deva, la Colegiul «Transilvania», mama mi-a spus: «Cosmine, n-o să ne descurcăm cu banii», dar până la urmă m-au susţinut financiar, dar mai ales moral, cât de mult au putut. Aşa am ajuns eu la liceu la Deva şi am fost mereu pe locul al doilea sau al treilea până în clasa a XII-a”. Ca să aibă bani să meargă la concursuri, de multe ori părinţii săi erau nevoiţi să se împrumute. Nu o dată, mama lui a luat banii de mâncare de pe masă şi i-a pus în buzunarul băiatului, pentru ca acesta să poată merge la concursuri. Doamna Oprescu a crezut întotdeauna în fiul ei şi a ştiut că adevăratele reuşite nu vin niciodată fără efort şi fără sacrificii: “Satisfacţiile vor veni mai târziu”, erau vorbele cu care-l încuraja mama, adesea.

Învingătorul ia totul

A ieşit prima oară campion european în 2003, în Croaţia – după ce, cu un an înainte, în Cehia, pierduse competiţia. Avea 17 ani şi era încă la Juniori: “M-am dus şi a fost greu, greu de tot! Dar am câştigat! Am venit acasă cu medalia sub tricou şi am intrat în casă amărât, zicând: «No, iar am pierdut!» Mama s-a întristat pe loc. Era supărată pentru mine, că mă vedea pe mine necăjit, nu-i păsa ei de medalii! Când am scos-o de sub trening au sărit cu toţii în sus de bucurie”, îşi aminteşte zâmbind Cosmin. Medalia din Croaţia a fost pentru el un câştig binemeritat. Cu un an înainte plecase în Cehia sigur pe el, după ce în ţară câştigase o sumedenie de concursuri. Totuşi, la competiţia internaţională nivelul era altul, iar în faţa adversarilor sportivul din Călan s-a îndoit de abilităţile lui. Clipa în care încrederea în sine i s-a “clătinat” l-a trimis la celălalt capăt al clasamentului, iar apoi, ca învins, l-a trimis acasă, la Călan. Nimic nu l-a motivat, însă, mai mult ca acest eşec.

Un an întreg, Cosmin s-a antrenat cu înverşunarea omului care vrea să-şi ia revanşa, iar astfel, în 2003, aducea acasă prima lui medalie de campion european la taekwondo: “A fost aşa o muncă… antrenament după antrenament. Oamenii văd, aşa… medaliile şi zic: «Vai, ce tare!», dar nimeni nu ştie cât trebuie să lucrezi cu tine pentru asta. E o muncă infernală! Şi să te baţi tu, din Călan, cu sportivi de top din marile oraşe din Statele Unite sau Argentina… dacă fac aşa, o analiză, e… UN VIS! Mai mult decât un vis împlinit!”.

Eşecul, cel mai bun maestru

Pentru Cosmin Oprescu părinţii au fost întotdeauna reperele vieţii sale. Profesiile lor n-au avut nicio legătură cu artele marţiale: tatăl a fost subinginer, iar mama secretară la birourile din fostul Combinat Siderurgic de la Călan. Cu toate acestea, întotdeauna l-au înţeles şi l-au ajutat să ajungă acolo unde şi-a propus. Chiar şi astăzi, căsătorit fiind, campionul mondial şi preşedintele Federaţiei Române de Taekwondo nu ezită să îi mai ceară câte un sfat mamei lui, care îi este şi cea mai bună prietenă. Când a trecut la categoria “Seniori”, după ce a împlinit 18 ani, a avut un nou şoc.

Deşi era încă un copil, avea de înfruntat acum adversari cu 20 de ani de experienţă în seniorat. La primul Campionat European de Taekwondo, în Finlanda, în 2004, a reuşit să ocupe locul doi, ajungând până în finală. După primul eşec, care îi fusese cel mai bun maestru, ştia că are nevoie de un psihic puternic şi devenise din ce în ce mai bun nu doar la teorie, ci şi la practică. Ştia că nimeni nu este de neînvins, atâta timp cât nu eşti blocat de emoţii şi de îndoieli. În timpul meciului, câştigă cel care este prezent în confruntare. Mintea nu trebuie să-ţi zboare aiurea, asta învăţase. Acum nu-i rămânea decât să aplice ceea ce ştia asupra adversarilor săi, cei mai buni combatanţi taekwondo din lume. Moartea tatălui său, venită în aprilie 2008, avea să fie o a doua lovitură: nu doar că pierduse unul dintre pilonii vieţii lui, dar, pentru prima oară, era confruntat cu moartea şi fragilitatea vieţii omeneşti.

Cum să transformi tragediile în “fleacuri”

Nu-i e ruşine să recunoască faptul că dispariţia tatălui său l-a aruncat în deznădejde. Felul în care a continuat lupta, însă, poate fi o lecţie pentru oricine: “Mergeam la competiţii şi îmi era rău. Foarte rău. Abia mă ţineam pe picioare şi le spuneam că am nevoie să mă ducă urgent la spital. Aveam atacuri de panică, dar credeam că am căderi de calciu şi înghiţeam, una după alta, câte o pastilă de calciu şi magneziu. Uneori aveam impresia că n-o să mai pot face niciun pas”. Încurajările mamei şi credinţa l-au readus, cu greu şi după zbateri de luni întregi, pe linia de plutire. Apoi a atins din nou liniştea pe care o pierduse şi a devenit campion mondial în Italia, la Riva del Garda, în 2009. Astăzi este un om împlinit. Zice că, după ce a depăşit această tragedie, este pregătit pentru orice. Nimic nu-i mai poate fi luat, ci totul face parte dintr-un univers uimitor şi plin de sens. Iar celelalte întâmplări şi lucruri nu-s decât “fleacuri”.

“Trebuie doar să faci!”

Cu sportul ăsta, Cosmin a văzut lumea întreagă: a umblat prin toată Europa, a fost în Canada, Statele Unite, ba şi în America de Sud. O vreme, ca să facă bani, a şi rămas la muncă în străinătate, în construcţii. “Am dat la betoane şi la picamer până n-am mai ştiut de mine. Mi s-au umflat mâinile, lucram şi duminica, plecam dimineaţa la ora 6 şi ajungeam acasă la ora 1 noaptea. Ştiţi cum e românu’ plecat să muncească şi să facă bani…”. Până la urmă, după câteva luni, şi-a dat seama că nu o s-o poată duce mult aşa şi s-a hotărât să se întoarcă acasă. O mişcare înţeleaptă pentru hunedoreanul care, în 2009, avea să devină campion mondial la sportul de care s-a îndrăgostit şi pe care îl coordonează acum, la nivel naţional.

Pentru că tinerelul din Călan a fost ales, de curând, preşedintele Federaţiei Române de Taekwondo. “Un fel de Mircea Sandu al artelor marţiale coreene”, cum îi place să se amuze. În această calitate are atribuţii în comunicarea cu autorităţile, dar răspunde şi de concursuri, seminarii, stagii şi cantonamente. Vrea să schimbe în bine sistemul organizaţional din sportul în care a atins excelenţa. Aşa cum susţine că ar vrea să schimbe şi viaţa locuitorilor din Călan. Tocmai de asta a vrut să fie consilier local şi spune că oraşul are mare nevoie de investitori. Adaugă că nu-i poate înţelege pe oamenii care se plâng că lucrurile nu merg bine, dar nici nu vor să se implice, aşa că, entuziast şi plin de energie, merge pe principiul “Trebuie doar să faci! Fă ceva bun pentru oamenii pe care-i reprezinţi!”.