Românul nu e doar poet, ci şi mare povestitor: suntem un neam căruia îi place să asculte, dar şi să istorisească ori să stea la taclale. Dacă acum se poartă discuţiile politice, despre fotbal sau hăinuţe, odinioară poveştile – îndeosebi cele de seară ori de clacă – se învârteau în jurul fiinţelor fantastice care populau satele şi hotarele lor. Strigoi, vâlve, marţolea, spiriduşi, balauri sau mume ale pădurii erau personaje care nu lipseau din vorbele care, seară de seară, se iscau la gura sobelor. Iar satul hunedorean avea cu siguranţă nişte basme uimitoare cu eroi, în care se luptau deopotrivă binele şi răul.
“Hăl frumoase” sunt şi acum personaje în care sătenii din zona Munţilor Şureanu încă mai cred
Multe dintre poveştile spuse odinioară în casele hunedorenilor s-au pierdut. Ajunse la oraş, mamele şi bunicile nu s-au mai obosit să le spună micuţilor legendele copilăriei lor, abandonându-i în faţa ecranelor sau a cărţilor cu poveşti de pe alte meleaguri. Puţini oameni le mai ştiu şi aceia ascunşi în aşezările de munte. La poalele Retezatului, bătrânii povestesc încă de Iovan Iorgovan, un adevărat «Hercule» al românilor, despre care istorisesc că şi-ar fi făcut veacul prin munţii lor şi pe Valea Cernei şi a învins un şarpe monstruos care răpise o fată de împărat: «Iovan Iorgovan,/ Braţ de buzdugan/ […] Deloc nu mai sta,/ Calu-ncăleca,/ Munţii că trecea./ Şarpele- vedea,/ De spaimă fugea;/ Dar el îl gonea,/ Şi îl ajungea […] Iovan Iorgovan,/ Braţ de buzdugan,/ Sabia scotea,/ În vânt o-nvârtea,/ Pe şarpe-l lovea,/ Trupu-i zdumica».
Sătenii zic că, în fuga sa prin munte, şarpele mare şi hidos a lăsat urme adânci în piatra muntelui, care s-ar vedea astăzi în cheile săpate de trupul reptilei uriaşe în calcarele de pe Valea Cernei (Cerna care coboară). Nea Toma ştie de la moşu-su că şarpele se târa printre munţi: “Să se scalde în apele de vindecă din munte şi trăgea nădejde că ajunge acolo ‘năintea feciorului. Da’ Iorgovan, cum îl prindea, cum îl mai izbăvea de-un cap şi tăt el se scălda în apele de leac. Şerpele o tăt fugit pân-o ajuns la râul ăl mare din capătu’ ţării românilor şi acolo s-o tras într-o peşteră unde-o murit. Din răsuflarea lui otrăvită, or ieşit peste oameni o grămadă pe muşte care necăjeau vitele”.
Ielele luncanilor
Dincolo, în Munţii Şureanu, satele sunt pline de poveşti cu ielele sărbătorite în fiecare an, în ziua de 24 iunie, de Sânziene. Toate femeile ştiu că cu “hăl frumoase” nu-i de glumit: “Unde li-e drag, acolo joacă; vara la stânile de munte încâlcesc coama cailor şi nu-i bine de le-o descâlci; prin livezile unde au umblat hăl frumoase, prin pruni şi meri sunt smocuri de ramuri subţiri şi dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. […] Sânzienele îs bune la vrăjit că-s flori blagoslovite de Sfânta Vineri şi Maica Domnului, ne spune Bălăjoi Sofia din Alun”, scrie cercetătoarea Lucia Apolzan. La aproape 70 de ani, Mărioara lu’ Raiu a văzut şi a auzit multe: “Când eram numai o ţără, într-o noapte, m-o trezit buna şi m-o scos afară. Mi-o poruncit să ascult cum chiuie ielele… şi răsunau dealurile de cântece, le auzeai că spun ceva da nu înţelegeai ce zâc, vorbeau şi cântau aşe ca o orchestră. Ăstea umblă tăt anul, da cel mai mult umblă de Sânzieni, când se iau la joc prin livezi şi descântă iarba şi florile. Unii le văd ca fete, alţii ca neguri şi alţii văd numa vârtejuri, împletituri de-astea de aer”.
Bătrâna din Boşorod povesteşte că oamenii le ştiu de frică: “O femeie din Luncani zicea că doi ani or umblat ai ei cu nepoata de doctori şi nu i-or dat de cap, după aia or dus-o să-i facă slujbă. Şi atunci s-o făcut fata bine. Vezi că ea sărăcuţa dăduse peste un vârtej de-ăsta şi nu s-o ferit. Hăl frumoase joacă şi să-nvârt şi dacă tinerii nu ştiu de ele şi astea îs răle, îs chiar mortale”. Ţăranii de prin Munţii Orăştiei ştiu să se ferească de vârtejurile şi cântările ielelor: “Când vezi aerul că să-nvârte pe loc şi ia pe sus frunză şi praf, atunci însemnează că-s iele. Şi atunci tră’ să scupci de două, tri ori şi să zice iute: «Departe hăl frumoase!». La Boşorod, ielele aveau pe vremuri şi un izvor: îi zicea “Fântăna din Dosu’ Bobăii” şi, pe vremuri, era recunoscută în munte ca “fântână de leac”, un loc unde ielele petreceau în jurul izvorului şi vrăjeau apa, care vindeca apoi trupurile ţăranilor şi a vitelor bolnave.
Vâlvele moţilor
În capătul judeţului, în satele moţilor, poveştile se umplu de vâlve, spirite care stăpânesc elementele naturii – există astfel Vâlva Apelor, Vâlva Pădurilor, Vâlva Zilelor, Vâlva Pietrelor, a urşilor, a lupilor, a cetăţilor şi, cum pântecul Apusenilor este plin de aur, bineînţeles că ţăranii ştiau şi de Vâlva Comorilor şi cea a Băilor. Toate se vedeau laolaltă o dată pe an, în noaptea de Sânziene, când se adunau la sfat: “Pe-o piatră lată de-o bat apele şi-o înconjoară, fără să poată trece peste ea. În trupul ei, sunt modelate cu grijă urme şerpuitoare de trup tânăr de femeie. Aceasta este Piatra Vîlvelor. […] Ele se aşează pe partea dinspre răsărit a pietrei. Pustia se ghemuieşte în scobitura dinspre asfinţit. Vâlva Apelor, care are trup de femeie şi coadă de peşte, urcă pe piatră din adâncitura scăldată de ape, iar la mijloc şade cea mai presus decât toate, neîntrecută în frumuseţe, Mândra Lumii. Ea coboară pe lume înfăşurată în lumină şi, pe locul unde piciorul ei atinge pământul, creşte feriga albă […] Sfatul vâlvelor îl păzeşte Vântul şi, de când Vântul sare din piatră în piatră, […] s-au rotunjit colţii şi pietrele munţilor s-au găurit. Iar oamenii zic că acelea ar fi Pietrele Vântului, iar locul găurit din piatră e făcut anume de vânt ca să poată privi în voie la sfatul vâlvelor”, scrie Maria Ioniţă, într-un volum cu legende din Ţara Moţilor.
Vârful Piatra Iorgovanului are una dintre cele mai frumoase legende populare româneşti
Sătenii zic că Vâlva Comorilor este o femeie deosebit de frumoasă: “care, cât îi ziua de lungă toarce din caierul de foc din soare un fir de lumină. Cum i se umple fusul, vâlva îl arunca printre bolovani şi lâna de aur se deşira şi cădea până-n adâncul pământului unde se înşira în fire de aur. Mai demult, de oamenii de care prindea drag, vâlva se lega şi îi învăţa să îmblânzească aurul şi să facă din el podoabe fără samăn. Când copiii fac şepte ani, în faţa lor se desfac comorile”. Şi tot Vâlva Comorilor putea da oamenilor darul de a vedea comorile ascunse în pământ prin unghia degetului mic.
Spiritele munţilor
Locuitorii Apusenilor povestesc că atunci când vâlvele se iubesc cu oamenii, se nasc spiriduşii, care nu sunt muritori, dar nici nu au puteri mari precum mamele lor. Majoritarea spiriduşilor trăiesc printre stânci, ape sau prin păduri şi îi ajută pe oamenii care se poartă frumos cu ei. Când voiau să se arate, oamenii îi vedeau ca pe nişte tineri cu picioare de cal, iar spiriduşilor le plăcea să petreacă cu Vântoasele, fete frumoase, cu labe ca de gâscă. Dacă vreunui spiriduş îi place de un copil, moţii cred că îi pune în dreptul ochilor sticle fermecate prin care lumea se vede altfel, în culori diferite. Vâlva Lupilor are un fecior: “Păstorul Lupilor”, care colindă iarna muntele în fruntea haitelor şi are un curmei de tei cu care scoate balaurii din lac. Vâlva Pădurilor are “Fetele Pădurii”, care stau doar în codrii nebătuţi de picior de om, sunt frumoase şi au părul atât de lung încât li se încâlceşte deoseri în cetina brazilor. “Dacă meri noaptea prin păduri şi auzi uind, trebuia să taci şi să-ţi vezi de drum, că, după ce asfinte soarele, prinde Vâlva Pădurii a ui şi, dacă o îngâni, vine la tine şi-ţi ia graiul. Ca să-l capeţi năpoi, tră să-i faci ceva de-i place, să arunci lucru cela peste păduri şi să ştii să zici un descântec. Vâlva îi aşe de înaltă de se uită la brazi cum privim noi în lanul de cucuruz”, zic moţii. Fetele de Apă sunt harnice, coseau şi albeau pânzele de cânepă ca nimeni altele, aveau părul lung, galben şi moaţele de la ele învăţau să cânte. Li se spunea Lariţe sau Prigorii. Acum, sătenii mai ştiu poveştile, dar nu mai întorc ochii în căutarea semnelor de vâlvă cum făceau odinioară: “Pe vremea când se lecuiau rănile cu fum din cămeşa Ciumii, cămeşe care poate fi furată numa de un om vrednic care-i mai deştept ca Marţolea şi mai şiret decât Ciuma Pădurii, arătare cu gheare şi ochi de foc”.
Frica de strigoi
Nu e sat de munte unde să nu întâlneşti poveşti cu strigoi şi babe care ştiu să bage teama în cei de-ascultă vorbele lor. De fapt, aproape nu e sat să nu aibă strigoiul lui, care bântuie încă prin cimitire de rar se încumetă oamenii să le străbată în toiul nopţii. Strigoii pot fi morţi sau vii, iar din legende nu poţi să-ţi dai seama care ar fi mai de temut. Din Boiu, Baba Mia îşi aminteşte bine ce li
s-a-ntâmplat unor tineri din sat, pe vremuri, când se întorceau de la o clacă din Geoagiu: “Într-o noapte, când veneau către casă, doi tinerei or rămas mai în urmă şi băiatul i-o zis fetii să-l aştepte că el întră o ţâră până-n pădure. Fata, no, ce să facă… o stat. Şi nu s-o dus ăla bine, că iacă vine din pădure tăt fugind un lup pogan şi dă să s-arunce la ea. Fata acuma ce să facă: de frică s-o pus pă zbierat şi s-o apucat să zvârle după el cu laibărul şi, cum îl nimerea, lupul tot muşca din lână. Norocu ei o fost c-or auzât-o hăilalţi feciori şi-or vinit tăt într-o fugă de-or dat după lup. Asta când o văzut atâţia s-o-ntors năpoi. După o vreme iaca iese şi băiatul din pădure: fata dă să-i povestească ce-o păţit, da’ ăsta să râde şi o prinde după umeri să plece acasă. Şi cum povesteau ei aşa mergând pă drum, iaca iasă şi luna şi să luminează. La o vreme, fata să întoarce şi să uită către ficior. Cum ăsta povestea şi să râdea, vede săraca prin dinţii lui lână din sfetăr. Bag de samă că ăsta era strigoi şi s-o făcut noaptea aia lup de-o sărit la fată. Dup-aia nu io mai trăbuit fetii să audă de el”. Şi bătrâna mai ştie şi multe alte poveşti auzite de la neamuri: “Când eram mică, o murit în sat un om tânăr şi muierea o rămas singură pe lumă cu tătă gospodăria de ţinut. Merea la lucru la oameni, veneau şi ei la ajutor, da tăt nu răzbea. Venea iarna şi ea n-avea lemne de foc. Si-ntr-o noapte, iacă aude din şopru cum cineva tăia lemne. I-o fost frică să iasă afară, da cum o dat lumina, s-o dus acolo şi o văzut butucii crăpaţi şi aranjaţi în rând, fain. Şi, ş-o dat sama, că bărbat-su venea noaptea şi îi tăia lemnele. În altă noapte, i-o cărat fânu-n pod, că ea singură nu l-o putut urca din car”. Cât sunt vii, strigoii pot lua mama holdelor, ori pot fura laptele vacilor şi-l trag la gospodăria lor. Oamenii cred că poate este felul dracului de a avea grijă de “oamenii” lui…
Sita uriaşilor
În anii 90 şi chiar în urmă cu 10 ani, la Ardeu mai trăiau încă bătrâni convinşi că “poarta de intrare” spre ţinutul aurifer al dacilor era păzită de uriaşi mai mari decât un copac straşnic
Deşi au devenit celebri prin Munţii Buzăului, legende cu uriaşi există şi în munţii Hunedoarei şi, lucru ciudat, poveştile se leagă întotdeauna de vechi aşezări unde odinioară existau locuiri străvechi, multe dacice. Găseşti poveşti cu uriaşi sau legende despre “carul cu boii de aur” în Munţii Orăştiei sau la Ardeu, unde un sătean povestea celor care voiau să-l asculte cum o echipă de la reţelele de curent electric ar fi descoperit, în anii 70, un mormânt de uriaş. Aurel al lui Iosiv îşi amintea că trebuiau să monteze un stâlp pentru reţeaua electrică de la cariera deschisă la baza versantului unde pe culme dăinuia cetatea dacică. Atunci ar fi dat peste un craniu imens: “Era o găvălie de cap ca de om, de două ori cât unul obişnuit, mare cam cât o coşarcă. Am mai văzut oase, da nu aşa mari, am aruncat pământul la loc şi nu am mai căutat să vedem dacă or mai fi şi restul de oase. Era aşa de putrezit de arăta ca o coajă de dovleac”. Locul unde s-ar afla “mormântul de uriaş” se numeşte “Dealul Judelui”.
În sat, aproape toţi locuitorii ştiu poveşti cu urieşii locurilor. Oamenii povestesc că uriaşii din aceste părţi fugeau peste deal, la neamurile din Munţii Orăştiei, să ceară sita de cernut, atunci când voiau să-şi facă pâine. Din generaţie în generaţie, s-a dus vorba că atât erau de mari că făceau numai trei paşi până la Orăştie. Sătenii cred că urieşii erau puşi de vechii regi să păzească comorile, iar cei de la Ardeu trebuiau să păzească intrarea într-o peşteră unde erau ascunse carele cu boi de aur. Din poveştile sătenilor, reiese chiar că, acum câteva sute de ani, uriaşii mai trăiau prin aceste locuri. “Bunica lu nevastă-mea i-o povestit că, atunci când era mică şi era la plug cu părinţii ei, o vinit o fată de urieş şi i-o luat pe tăţi în poală şi după aia o strigat-o pe mă-sa, adică mama urieşilor, să vină să vadă ce-o găsit. Şi ăia i-ar fi zis: «Lasă-i jos, să nu-i sminteşti cumva. Ăştia, mamă, îs viermii pământului»”. Legendele cu uriaşi care fug să-şi împrumute sita de făină se găsesc şi prin satele din dreapta Văii Mureşului, din Ardeu până la Uroi.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.