Editorial: 1 Decembrie şi un licăr de speranţă

Suntem atât de înveninaţi încât nici de Ziua Naţională a României nu putem lăsa deoparte antipatia, ura, interesul dictat de apartenenţă (politică, ori de grup). Scriu aceste rânduri, normal, pentru un ziar care “iese pe print” înainte de a vedea cu toţii imaginile TV prin care este reflectată Ziua Naţională a României: aceleaşi paltoane negre, aliniate în sectorul oficialilor, aceiaşi politicieni care se uită cu ură unul la celălalt, aceleaşi discursuri false, aceleaşi gesturi populiste, aceeaşi îmbulzeală tipic românească la vin fiert sau ceai fierbinte.

Le vedem, de fapt, în fiecare zi, pentru că fiecare zi este una a vrajbei noastre. Decorurile diferă puţin. Paltoanele negre sunt înlocuite de costume cu ţesătură fină, pentru că în Parlament este destul de cald, iar banii curg pentru că acolo se află cuţitul care împarte feliile de tort, privirile ucigaşe sunt înlocuite de cuvinte grele, rostite pe negândite în talk-show-uri televizate, pentru că dacă nu eşti incisiv nu exişti, iar gesturile populiste apar la ştiri sub diferite forme, de la comunicate de presă prin care fiecare-şi arogă merite ce nu-i aparţin, până la salutări calde adresate galeriei echipei X.
În plus, îmbulzeala tipic românească ne este redată foarte des, la fiecare sărbătoare religioasă ce are sarmale în dotare. Toate aceste imagini sunt concentrate în cele câteva ore de transmisiuni în direct ale manifestărilor de la Alba Iulia, ori Bucureşti.

Trebuie doar să urmăreşti imaginile şi să nu-ţi explice nimeni nimic “live”, ori ulterior, ca să-ţi dai seama că oamenii în paltoane negre nu prea simt ce simţi tu de 1 Decembrie. Unul e preocupat de următoarele alegeri, altul de dosarele penale pe numele său, ori ale sponsorilor săi, puse “în aşteptare” în momentul în care a ajuns partidul lui la putere, iar celălalt abia aşteaptă finalul festivităţii pentru că e îngheţat bocnă şi de-abia aşteaptă şnapsul de după, undeva unde e cald, împreună cu gaşca-i politică ce-l face să se simtă semi-zeu.

Nu vreau să cad în păcatul generalizării. Poate că unii dintre purtărtorii de paltoane negre chiar simt ceva pe 1 decembrie, iar acel ceva se poate transcrie astfel: “Da, sunt român, nu sunt nici mai bun nici mai rău decât poporul meu, iar asta-mi dă putere să merg mai departe”. Pentru ei, drumul “spre mai departe” are staţii ce seamănă izbitor una cu cealaltă şi cele mai multe se numesc “minciună”, “înşelătorie”, “înavuţire”, “ignoranţă”.

În aceste condiţii, este o minune că, printre soldaţii care îngheaţă de frig dis-de-dimineaţă în aşteptarea celor câteva minute de “glorie” de pe parcursul defilării, sunt câţiva care chiar simt acel “ceva” de 1 Decembrie. Poate chiar mai semnificativă este minunea simplului cetăţean care, fără să fie obligat de ordinele şefului (de partid, ori de garnizoană), este prezent la manifestare, zâmbeşte şi chiar simte o urmă de mândrie, mândria de a fi român, sentiment despre care am mai vorbit, nu demult, chiar în acest colţ de ziar.

Un semn bun! Pare-se că vremea resemnărilor de tip mioritic a trecut. Apare noua generaţie, cea care vine cu iniţiative de genul “spune de ce iubeşti România”, sau “învaţă-l pe Google că românii sunt deştepţi, frumoşi, harnici şi darnici” (principalul motor de căutare pe Internet ne consideră încă înapoiaţi, urâţi, leneşi şi hoţi).

Un licăr de speranţă mă face să cred că, poate, peste încă 20 de ani, pe 1 decembrie, de la Alba Iulia vor transmite imagini cu festivităţi normale, fără incidente, şi televiziuni din Franţa, Germania, Marea Britanie sau Italia. Nu am de ales decât să sper.