România mai are nevoie de încă 25 de ani pentru a scăpa de sechelele comunismului. Nu mă refer aici la lideri politici formaţi la “Ştefan Gheorghiu”, ori, mai rău, la Moscova. Nici la deprinderea ascunderii gunoiului sub preş, pentru că obiceiul ăsta s-a practicat şi se practică peste tot în lume, indiferent de ideologiile politice. Mă refer la reflexele oamenilor simpli.
Exemplu: parte dintre hunedorenii care stau la bloc încă nu înţeleg că “luxul” de a avea apă la o simplă atingere de robinet costă, iar ei trebuie să plătească pentru acest lux. Sunt în special acei oameni, ajunşi acum la 40 – 50 de ani, care pot să plătească, dar nu vor, pentru că nu au trăit la ţară, precum părinţii lor, nu au cărat zeci de litri de apă pentru gospodărie pe vreo pantă anevoioasă şi nici n-au mers cu vacile la adăpat, de două ori pe zi, câte o oră, prin ger, până la fântâna de la marginea satului. Aşa că nu au cum să aprecieze serviciul apei “la buton”. Sunt acei oameni cărora “li se rupe” că apar cu restanţe pe panoul de la intrarea în scara blocului. Acei oameni care preferă să facă din când în când câte un “chef monstru” în apartament (deşi o petrecere decentă, în vreun local, a devenit cât de cât accesibilă) în loc să-şi plătească restanţele la întreţinere. “Apa-i de la Dumnezeu. De ce s-o plătesc?!” spun acei oameni. “E drept: apa e de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nu ţi-o aduce la robinet”, li se poate răspunde.
Indiferenţa crasă a acestei categorii de persoane este exploatată de mici afacerişti locali, care abia aşteaptă sistările de apă ca să-şi promoveze produsul: branşare individuală la reţeaua de apă, în blocuri. Preţ – 800 de lei. Sunt deja zeci de blocuri cu asemenea “soluţii”. În unele zone, rău-platnicii lăsaţi fără apă se branşează abuziv. Contorul blocului arată una, apometrele apartamentelor, însumate, arată alta. Alt scandal, alte contradicţii, alte sistări, alţi buni-platnici nedreptăţiţi de sistările de apă.
Alt exemplu: “Nu e coş de gunoi aici? Arunc pe jos. Să vină primarul să cureţe, că de-aia-l plătesc”. Aşa se gândeşte în mediul urban. În afara oraşelor e şi mai rău. Metri cubi de gunoaie se adună primăvara doar de pe malurile lacului Cinciş. La sfârşit de mai, alţi metri cubi de gunoaie sunt răspândiţi în aceeaşi zonă. “Orăşeanul” iese la iarbă verde, dar e prea comod să-şi pună gunoiul în portbagaj. Săteanul e şi el obişnuit să arunce “la râu” gunoiul. Tocmai am văzut imagini din rezervaţia fosiliferă de la Lăpugiu de Jos: fosile mai vechi decât lumea noastră, a oamenilor, alături de gunoaie aruncate anul trecut. Impardonabil!
Încă un exemplu: “Să vină statul să-mi dea. Să vină statul să-mi facă”. Ei… statul nu mai dă, cel puţin nu celui care munceşte. Celui care munceşte chiar îi ia jumătate din ce i se cuvine.
De dat îi dă celui care nu merită. Recent, un şef al unei direcţii locale de asistenţă socială dintr-un oraş al judeţului îmi spunea cu resemnare: “Uitaţi-vă la ăştia. Peste 10-15 ani or să ne mănânce pe toţi. Vin doar şi cer. Noi le dăm, că aşa zice legea. Deja muncim pentru ei. O să muncim şi mai mult. Aşa de mult încât ei or să trăiască de două ori mai bine decât noi”.
Mărturisirea asta m-a cutremurat, la fel de mult ca imaginea jandarmilor intraţi în apă până la brâu încercând să limiteze pagubele unor inundaţii din Crişcior, în timp ce localnicii stăteau pe margine, sub umbrele, uitându-se la ei, fără să-i întrebe nici măcar dacă nu vor un ceai cald. Era o zi rece în care hunedorenii erau şi mai reci cu semenii lor, pe motiv că “de-aia sunt plătiţi”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.