Editorial: Scene din biroul unui primar adevărat

Primarul dă un interviu unui reporter. “E o prostie ce face Guvernul. Ne pune pe cap venitul minim garantat, tot felul de alte ajutoare sociale, întreţinerea şcolilor, dar nu ne dă şi surse de finanţare. Firma mare din oraşul nostru, administrată de Guvern, nu-şi plăteşte datoriile la bugetul local, dar, nu contează. Tot Guvernul vine şi ne spune să le dăm bani oamenilor. O să vedem cum facem, dar nu avem încotro. Trebuie să ne descurcăm”. Nu se lamentează, nu se revoltă. Vorbeşte calm, aşezat, argumentat. La un moment dat, o angajată a primăriei intră în birou cu un teanc de vreo 60 – 70 de hârtii la semnat. Primarul le ia, răspunde şi la întrebările reporterului, dar se uită şi pe fiecare hârtie în parte. Începe să le semneze. Ai avea impresia că semnează “ca primarul”, dar nu e aşa! La un moment dat îşi cere scuze şi o roagă pe secretară: “Trimite-o pe Irina până la mine!”.

O altă doamnă apare în birou, primarul îşi cere din nou scuze că întrerupe discuţia cu reporterul şi-i spune calm subordonatei sale: “Vezi că aici aţi greşit. Nu e bine. Refaceţi şi reveniţi cu hârtia la semnat”. Până să termine teancul de hârtii aduse la semnat, scena se mai repetă de vreo două sau trei ori, rolul de “admonestată” fiind jucat de fiecare dată de către o altă doamnă, dintr-un alt compartiment al Primăriei. În tot acest timp, primarul răspunde coerent şi argumentat la întrebările reporterului, fiind, în acelaşi timp, atent şi la ştirile difuzate de un post de radio local.

Altă zi, de data asta mai spre seară, şeful proprietăţilor statului, Ovidiu Muşetescu, îşi prezintă administraţiei locale şi reprezentanţilor presei “strategia” pentru marea firmă în jurul căreia s-a construit, practic, oraşul, oraş care acum trebuie să se descurce fără ea.

Primarul fierbe în interiorul său. Ştie că Muşetescu minte, că planurile lui sunt mai mult decât fanteziste. Îi răspunde însă calm. Abia se aude vorbind. Într-un fel aşa atrage atenţia. Toată lumea face linişte, ca să-l audă: “Guvernul trebuie să aibă în vedere şi oraşul. Oraşul care a trăit de pe urma acestei societăţi comerciale. Nu se poate să lăsăm un oraş întreg de izbelişte”. Muşetescu l-a lăsat. Primarul, nu.

O altă zi. O tânără câştigătoare a unui concurs pentru un post de casier îi este prezentată primarului. Edilul-şef o întreabă: “Ai dat ceva cuiva din comisia de examinare?”. Fata, un pic şocată, răspunde: “Nu, că nici nu aveam de unde să dau”. Primarul o întreabă apoi “Este adevărat că, dacă nu ai fi luat tu concursul şi l-ar fi câştigat altcineva, ai fi crezut că a fost aranjat?”. Fata se înroşeşte toată şi, ruşinată, bâiguie: “Da, e adevărat”.

Încă o zi. Primarul iese din bloc la 7:00 şi îşi face mai întâi “tura” prin jumătatea lui de oraş. Cealaltă jumătate este “acoperită” zilnic de vicele său. Zăboveşte un pic mai mult decât de obicei. Sunt probleme cu puncte de colectare a gunoiului, cu lucrări care nu mai sunt în graficul de execuţie. Ajunge aproape de Primărie pe la 8.30. Vede un subaltern mergând agale spre serviciu. La 8.30, pe când trebuia să fie de o jumătate de oră în biroul său, la treabă. Mai vede unul, la fel de lipsit de orice grabă. Încă unul şi încă unul. Urcă în birou şi sună şeful pazei: “Închizi uşile. Toate uşile”. Apoi face prezenţa. “Cine nu e la birou la 8:35 are o mare problemă, apoi. Acum i se taie ziua, apoi este avertizat. Cine repetă greşeala, i se taie din salariu. Dacă nici aşa nu înţelege, găsim altul în locul lui”.

Încă o scenă. Un tânăr de vreo 25 – 27 de ani, cu trei fraţi şi doi părinţi bugetari, vine aproape deznădăjduit în biroul primarului. Crede că are o şansă dintr-un milion ca cererea lui să fie rezolvată: “Muncesc 12 ore pe zi. Câştig puţin. Nici vorbă să-mi pot cumpăra o casă. Mai are Primăria vreo garsonieră, undeva, mai jos, în oraş? Sunt sătul de Micro 7. Nu pot munci eficient 12 ore pe zi, pentru că noaptea vecinii mei cheflii, ori cei scandalagii, nu mă lasă să dorm”. După o săptămână acelaşi tânăr e chemat în biroul primarului. “Uite Cristian. Ai aici repartiţia. E în Micro 6, dar e apartament. E tot ce-am putut să fac”. Lui Cristian aproape că nu-i venea să creadă. Tot ce făcuse pentru primar a fost să-l roage frumos. Mai multe scene diferite, mai mulţi oameni diferiţi, un sigur primar: Remus Mariş.

Dumnezeu să-l odihnească!