Ne-a părăsit Remus Mariş

La începutul acestei săptămâni, Remus Mariş, primarul Hunedoarei între 1992 şi 2004, a trecut în lumea celor drepţi. La  zece ani de la plecarea lui din postul de edil-şef şi la patru zile de la trecerea lui în nefiinţă, toţi politicienii locali contactaţi de REPLICA, indiferent de partid, ne-au spus acelaşi lucru: “Remus Mariş a fost cel mai bun primar al Hunedoarei de după 1990”. După Revoluţie a fost omul care a reuşit să menţină speranţa într-un oraş pe-atunci monoindustrial, lipsit de perspective. N-a fost nevoie decât de patru ani pentru ca hunedorenii să demonstreze că aproape l-au uitat.

Remus Mariş (n. 8 august 1950 – d. 31 martie 2014), primar al municipiului Hunedoara în perioada 1992-2004

La începutul anilor ‘70, Remus Mariş venea la Hunedoara. După ce absolvise Institutul de Studii Economice din Cluj – Napoca, primise repartiţie la Întreprinderea de Construcţii Siderurgice Hunedoara (ICSH). S-a bucurat. Era destul de aproape de casă, de satul Brotuna, comuna Vaţa de Jos, sat al cărui nume îl rostea aproape ori de câte ori avea ocazia. Era moţ şi se mândrea cu asta. Ca primar, era zgârcit şi o recunoştea fără ezitare, adăugând: “Nu am cum să fiu altfel, cu banii pe care-i are oraşul. Da, sunt cel mai zgârcit primar din judeţ, dar nu am încotro”. Nu aceasta era însă principala lui calitate. N-a spus niciodată despre el că era meticulos, ordonat şi că detesta indolenţa, sau ideea de a lăsa pe mâine ce poţi (sau trebuie) să faci astăzi. O spuneau alţii, din jurul lui. O spun şi acum.

Un tehnocrat

În tinereţe a lucrat ca economist în ICSH. Imediat după revoluţie a fost numit director economic. Dovedise deja că este onest şi capabil. În 1992 a câştigat ca independent alegerile pentru funcţia de primar. Economia oraşului începea să sufere. Combinatul siderurgic – pilonul economiei locale de atunci – nu mai făcea angajări. Totuşi, în 1995, în Hunedoara începea prima mare asfaltare, proces care a durat până în 1998. Între timp, în speranţa obţinerii unui sprijin politic pentru resurse bugetare mai consistente care să fie îndreptate spre Hunedoara, acceptă susţinerea PDSR-ului. Candidează şi câştigă din nou alegerile, în 1996. Un an mai târziu decide să-l urmeze pe Theodor Meleşcanu în ApR. Nu era politician ci, mai degrabă, tehnocrat. Nu-i plăcea deloc politica. În 1998, după o conferinţă de alegeri ApR la Hunedoara, ieşind din Sala Mică a Clubului Siderurgistul îi spunea încet şoferului său: “Politică îmi trebuie mie? Acum eu trebuia să fiu la birou, nu să organizez conferinţe de partid”. Şi spunea asta într-o zi de sâmbătă. Da, Remus Mariş avea program la biroul său din Primărie şi sâmbăta.

Ghinionul opoziţiei

În cel de-al doilea mandat a fost la un pas să rezolve o problemă importantă a oraşului: o fabrică de valorificare a gunoiului menajer. “De ce să facem groapă de gunoi. O fi ea ecologică, dar tot se umple la un moment dat. Mai bine facem fabrică: bagi gunoi pe la un capăt, scoţi cuie, cutii de carton şi multe altele la celălalt capăt. În plus, mai apar şi 120 de locuri de muncă”. A avut nevoie doar de o scrisoare de garantare de la Ministerul de Finanţe. Scrisoarea nu a mai apărut. Nu făcea parte din partidul potrivit. Se întâmpla prin 1998, iar ghinionul său a fost că şi atunci, ca, de fapt, mai mereu, s-a aflat în partid de opoziţie. N-a avut niciodată sprijin politic.

Tot în cel de-al doilea mandat, Remus Mariş, forţat de sărăcia bugetului local, a instituit “cote” de benzină şi convorbiri telefonice. La doi ani după momentul respectiv, Guvernul se trezeşte şi el şi dă o ordonanţă prin care toate primăriile trebuie să reducă cheltuielile pentru telefonie şi carburanţi cu 25 la sută de la nivelul momentului respectiv. Mariş le redusese deja. A fost nevoit să mai “taie” o dată, însă a reuşit să ducă lucrurile mai departe.

“Iubesc câinii, dar şi mai mult iubesc copiii”

Începuse însă mai multe proiecte în oraş, pe care dorea să le finalizeze, motiv pentru care a candidat şi la alegerile din 2000. Între timp, ApR-ul a fuzionat cu PNL-ul. Valul de nemulţumire generat atunci de guvernarea CDR (cu sau fără PD în schema cabinetului) a propulsat PDSR-ul, din nou, în preferinţele electoratului. A câştigat şi alegerile din 2000, cu doar 172 de voturi diferenţă faţă de contracandidatul său de atunci, Viorel Răceanu. Nu i-a fost deloc uşor nici în cel de-al treilea mandat. Mamutul siderurgic se “topea”, datoriile istorice către bugetul local erau anulate de Guvernul Năstase, însă nevoile oraşului erau şi mai mari. Zeci de mii de şomeri şi nicio perspectivă economică.

“Şcolile, spitalul şi bătrânii sunt priorităţile mele”, spunea Remus Mariş. Era foarte sensibil la problemele sociale, dar nicidecum tolerant cu cei care, de exemplu, nu-şi plăteau întreţinerea: “Câtă vreme vânzările de Coca-Cola în oraş cresc, înseamnă că trebuie să fie bani şi pentru facturile de zi cu zi”. Nu-i ierta nici pe cei certaţi cu curăţenia: “Trebuie să-i convingem pe oameni că nu are cum să vină primarul Mariş să le ridice hârtia aruncată pe jos şi să le-o pună în buzunar, ori să le-o ducă la coş”. Şi mai ferm părea atunci când iubitorii câinilor criticau acţiunile de ridicare a “maidanezilor”. “Iubesc câinii, dar şi mai mult iubesc copiii”, era argumentul cu care câştiga orice dispută pe această temă.

Decizii curajoase

La începutul celui de-al treilea mandat al său, a refuzat categoric preluarea societăţii Ecosid. Se punea problema să preia firma cu tot cu de angajaţi, nu puţini. “Să preiei o firmă cu 300 de salariaţi, în condiţiile unui buget auster, este extrem de riscant. În lipsa surselor de finanţare, cu 300 de oameni angajaţi, Ecosid-ul ar fi dat faliment în două-trei luni, pentru că nu mai era atât de mult fier de recuperat de pe fostul flux primar de producţie. Mai mult, deşi era evaluat la 1,75 de dolari pe metru pătrat, în realitate acel teren are valoare negativă. E nevoie de mult mai mulţi dolari pe metru pătrat pentru a-l ecologiza cum se cuvine”, declara mai târziu.

Tot în perioada 2000 – 2004, Remus Mariş a dispus demolarea coteţelor din zona Valea Seacă. “În fiecare primăvară, în Micro 7, aveam epidemie de trichineloză. Condiţiile în care erau crescute animale acolo (porci şi găini – n.r.) erau, puţin spus, improprii. Mai mult, terenurile erau ocupate abuziv, în multe cazuri. Remus Mariş a băgat buldozerele acolo, iar igienizarea s-a făcut prin ardere”, îşi aminteşte fostul său viceprimar din acea perioadă, Mircea Popa.

Ultimul mandat al lui Remus Mariş a însemnat şi prima mare investiţie străină adusă la Hunedoara: fabrica de cablaje auto.

Prins în meandrele politicii

“S-a instalat o uzură destul de mare. Nu ştiu dacă voi mai candida în 2004”, spunea, cu un an înainte de alegerile locale. A candidat, totuşi. Din nou, principalul adversar se anunţa a fi candidatul PSD, de data aceasta Pavel Răscolean. Mariş a ieşit pe primul loc, după primul tur, cu 21 la sută din voturi, urmat îndeaproape de candidatul-surpriză al PD, Nicolae Schiau. Între cele două tururi, practic, nu şi-a mai făcut campanie. De fapt, nici înaintea primului tur nu a fost activ din acest punct de vedere. Unii apropiaţi spun că obosise şi că, de fapt, nu-şi mai dorea să fie primar. Alţii spun că, între cele două tururi ale alegerilor, a trebuit să se ocupe de părinţii săi, grav bolnavi.
A pierdut. A rămas o vreme consilier local. S-a întors pe postul său de director economic de la ICSH, postură din care ne mărturisea: “Parcă mă simt mai liber de când nu mai sunt primar. Au fost multe momente grele din cauza vidului legislativ din acea perioadă. Au fost destule necazuri, dar şi destule realizări care sunt vizibile şi acum. Dar mie-mi place foarte mult munca de economist”.

Ultimul mesaj pentru hunedoreni: “Nu uitaţi să zâmbiţi”

În 2008 a candidat din nou. De data aceasta din partea PRM. A luat doar 983 de voturi, 3,6 la sută din numărul total al opţiunilor electorale valabil exprimate. Nici măcar consilier local n-a mai ajuns, pentru că PRM-ului i-au lipsit doar şase voturi pentru a atinge pragul electoral. După alegerile din 2008 spunea: “Am terminat-o cu politica. Cred că nu am atins pragul electoral pentru că s-au făcut şi manevre neortodoxe cu voturile. Noi, cu partidul ăsta (PRM – n.r.), am mers aşa, ca nişte fraieri în campania electorală, fără să avem bani pentru diferite acţiuni şi fără să atacăm la persoană. Au mai fost şi ieşirile domnului Vadim, care a făcut ce a făcut… Eu am terminat-o cu politica. Prefer să stau acasă şi să-mi cresc nepoţii”.

În ultima sa apariţie mediatică, în emisiunea “Studioul electoral” de la Radio Color, spunea pe tonul său reţinut şi calculat: “Le doresc hunedorenilor să fie sănătoşi, să nu uite să zâmbească, să se bucure de viaţă şi, dacă mai ţin minte ce am făcut eu pentru acest oraş, să-l voteze şi pe Mariş”. Ştia că nu are prea multe şanse să fie ales, dar se simţea dator să mai încerce. Mai bine de trei decenii la rând dovedise că iubeşte urbea. “Hunedoara este casa mea adoptivă”, spunea.

Colaboratori apropiaţi, despre Remus Mariş:

Constantin Buzea, viceprimar al Hunedoarei în mandatul 1996 – 2000:

“A fost omul care a ştiut să gestioneze foarte bine resursele extrem de limitate ale oraşului. În plus, nu a avut niciodată niciun fel de interes personal. După ce, în 2004, a fost umplut de noroi, în campanie, nu şi-a mai revenit. N-a fost corect faţă de un om care, de exemplu, a făcut din Hunedoara primul oraş din judeţ în care toate şcolile aveau acoperişuri noi şi centrale termice proprii”.

Mircea Popa, viceprimar al Hunedoarei în mandatul 2000 – 2004:

“Remus Mariş a trecut oraşul prin vremuri foarte grele. Între 2000 şi 2004, bugetul local abia dacă ajungea la 4 milioane de euro. Acum e de trei-patru ori mai mare. Mereu Hunedoara a avut un buget de trei-patru ori mai mic decât Deva, dar, la multe capitole, Hunedoara stătea mai bine decât Deva. A fost cel mai bun primar al oraşului de după Revoluţie. Iubea mult Hunedoara”.

Ion Bădin, consilier local între 1996 şi 2004:

“Venise din ICSH şi avea experienţa şantierului. Eu, inginer de meserie, încercam să-l mai pun în încurcătură uneori. Niciodată nu mi-a reuşit. «Bădinule, nu mă păcăleşti. Uiţi că am lucrat în ICSH?» îmi spunea. Din puţinul pe care îl avea la dispoziţie, ajuta şi persoanele nevoiaşe, dar ajuta şi performerii din domeniul sportului sau educaţiei. De exemplu, el a ajutat-o material pe Maria Cioncan să se pregătească pentru Olimpiada de la Atena, din 2004 (atunci atleta adoptată de Hunedoara a adus prima medalie olimpică din palmaresul sportiv al oraşului – n.r.).
La un moment dat, şi în Consilliul Local s-a pus problema cumpărării unor maşini pentru Primărie. Remus Mariş a răspuns că el se poate plimba în continuare cu Dacia lui veche.
A fost un om cinstit, o dovedeşte însuşi faptul că a încetat din viaţă în acelaşi apartament din care a plecat spre prima sa zi de lucru ca primar”.

Ladislau Demeter, director tehnic în cadrul Primăriei Hunedoara:

“Era un excelent economist. De multe ori nouă ne lua ceva timp ca să-i înţelegem unele decizii, dar abia după o vreme reuşeam şi noi să vedem acel puzzle pe care Remus Mariş îl înţelegea pe loc. În relaţia cu angajaţii Primăriei, voia să pară că este un om dur. O dată i-am spus «Domnule primar, chiar aşa? Niciodată nu aveţi şi Dumneavoastră o vorbă bună când vreunul dintre noi merită un pic lăudat, încurajat?!». Mi-a dat un răspuns pe care n-am să-l uit: «Îmi doresc să fiu cu voi ca acel tată care vine acasă seara şi îşi mângâie copiii pe creştet doar atunci când dorm»”.