Vechile poveşti ale Mănăstirii Prislop

S-a spus, pe drept cuvânt, că o călătorie în Ţara Haţegului este un drum sau o coborâre în istorie”, scrie hunedoreanul Mircea Păcurariu, academicianul specialist în istoria bisericii române, în cartea sa despre Mănăstirea Prislop. Până şi numele locului înseamnă “trecătoare”. Pentru orice credincios venit aici în pelerinaj, Prislopul este poarta către o lume a minunilor. Mănăstirea şi mormântul Părintelui Arsenie Boca cheamă omul de rând atras aici de firele nevăzute ale desăvârşirii. Este un loc în care vechile poveşti, legende şi credinţa se împletesc rotund şi scris-a cronicarul mănăstirii:

Şi aşa cu a lui Dumnezeu bună vrere,
Am stătut multă vreme în putere,
Cu tot Ardealul în buna credinţă întărită,
De nici un eres clătită.

Prislop – poarta către o lume a minunilor

Legenda spune că biserica mănăstirii a fost ridicată de domniţa Zamfira, fiică de domnitor român, care a visat că puterea apei fântânii Prislopului o va vindeca de boală. Odată minunea săvârşită, nobila doamnă ridică aici o biserică de piatră. Însă legenda, deşi are miezul ei de adevăr, este doar o parte din vechea carte a locului: “Spre deosebire de alte mănăstiri, (… istoria Prislopului se poate reconstitui cu greu, din cauza lipsei de izvoare”, scrie pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, în lucrarea “Mănăstirea Prislop – Monografie istorică”. De dragul locului, dar şi pentru a cinsti truda celor care au slujit aici credinţa, autorul s-a încumetat să publice încă din 1986 un volum dedicat aşezământului, cu date îmbunătăţite în alte două ediţii: “În pofida penuriei de izvoare documentare, poate tocmai datorită rolului multiplu pe care l-a avut în cursul celor şase veacuri de existenţă, istoria mănăstirii Prislop a preocupat pe numeroşi oameni de carte, începând cu vremurile de restrişte prin care a trecut acum două veacuri şi jumătate, când a fost distrusă din ordinul autorităţilor habsburgice şi până astăzi”.

Cu toate acestea, în trecutul mănăstirii există destule mistere, iar istoricii încă au incertitudini în ceea ce priveşte ridicarea ei. În Istoria Bisericii Ortodoxe Române, acelaşi autor, Mircea Păcurariu, vorbeşte de Prislop ca fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe româneşti: “Cea mai veche mănăstire despre care avem date sigure este cea din Peri, în Maramureş, cu hramul Sf. Arhanghel Mihail. Mănăstirea a fost zidită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş cel trecut în Moldova, la mijlocul secolului al XIV-lea. (… tot în secolul al XIV-lea s-a ridicat mănăstirea Prislop, lângă Haţeg, după tradiţie, de ucenici ai Sf. Nicodim de la Tismana, care a avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi culturală a românilor transilvăneni, precum şi mănăstirile Râmeţ şi Geoagiu (judeţul Alba)”.

Ctitorii: sfinţi, cneji, voievozi ori domniţe

Chiar şi acum, istoricii nu s-au pus de acord asupra anului în care a fost ctitorit Prislopul. Mulţi susţin că înălţarea lăcaşului se leagă de Sf. Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc din a doua jumătate a a secolului al XIV-lea, dar în cronica versificată “Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului din eparhiia Haţăgului, din Prislop” apare, se pare, prima istorie a acestei străvechi aşezări monahale, iar versurile susţin că Prislopul ar fi fost înălţat chiar înaintea Tismanei şi a altor mănăstiri din Oltenia. Autorul “Plângerii…” este ieromonahul Efrem, un fost călugăr al mănăstirii. Arestat şi închis, el este expulzat în Ţara Românească, unde scrie cronica ce are 711 versuri: “Căci Sfântul Nicodim întâi aici s-a sălăşluit / Şi întâiu Sfântul Nicodim mie / Mi-au pus temelie, / Care stă de veacuri multe, / Acum de oameni trecute, / Mai nainte cu mulţi ani / De domniia lui Matiiaş Crai”.

Istoricul Ştefan Meteş crede că aşezarea monahală a fost întemeiată pe la 1400 de către Nicodim, cu bani de la voievodul Mircea cel Bătrân ori de la un nobil bogat din părţile locului. Domniţa Zamfira ar fi restaurat construcţia şi ar fi înzestrat mănăstirea cu moşii întinse din hotarul comunelor Silvaşu de Sus, Boiţa, Vălioara, Tuştea, Lunca Cernii şi Fărcădin. De altă parte, istoricii de artă susţin că biserica actuală aparţine arhitecturii de la începutul secolului al XV-lea, în timp ce istoricul Vasile Drăguţ susţine în lucrarea “Vechi monumente hunedorene” teoria potrivit căreia biserica mănăstirii este “o ctitorie de iznoavă” a domniţei Zamfira din anul 1564. Un alt cercetător clujean, Adrian Andrei Rusu, emite ipoteza că lăcaşul ar fi ctitorit de cnejii din satele Densuş şi Ciula Mare.

“Mănăstirea Bătrână”

“Istoria mănăstirii prezintă numeroase pete albe, unele cuprinzând intervale lungi de timp. Despre întemeierea lui Nicodim nu se ştiu prea multe, iar perioada următoare nu face nici ea excepţie. Pentru mai bine de un secol şi jumătate, istoria acestui lăcaş a rămas ascunsă privirilor cercetărilor”, crede profesoara Camelia Elena Vulea, într-un articol apărut în revista “Perspective Istorice”. Informaţii certe despre istoria mănăstirii dă vicarul Ştefan Moldovan, care poposeşte la Prislop cu ocazia unei inspecţii canonice între 1852-1853 şi constată starea nu tocmai bună a ctitoriei. Acelaşi vicar scrie primul despre existenţa unei alte mănăstiri, aproape de cea actuală: “Trecând părăul pe o cale, ne-am ridicat la o culme către nord, ce caută spre părău şi acolo am căutat fundamentele monastirei cei vechi, înaintea acesteia, care prin întunerecul seculilor barbari au mai păstrat sentimentul scump al creştinătăţii. Aici, la faţa pământului, se arată, într-o distanţă de 5 grade, una linie de zid, cu var clădit, carele apoi se suceşte cătră drumul nostru şi aşa calea de azi trece prin mijlocul povestitei monastiri. Aceasta e faţă cu peştera sântului, care se vede în stâncă, preste părău, deasupra unui precipiţiu”.

Vicarul îşi însoţeşte relatarea cu un plan al mănăstirii şi al zonei din jur, un desen în care apare şi “Mănăstirea Bătrână”: “Cum ieşi de la monastire, spre nord-apus, este o cale ce suie la deal şi în distanţă de 100 de paşi sunt ziduri până în faţa pământului. (… Aici, spun bătrânii, că ar fi fost monastirea cea veche, care a existat în seculii cei mai dinainte de a 1500 şi aşa, după ce s-au pustiit aceia, au zidit pe aceasta de faţă doamna Saphira; astăzi trece calea pe la mijlocul acestor ziduri”. Şi astăzi, bătrânii din sat ştiu să arate acest loc numit “Mănăstirea Bătrână”, undeva la aproximativ 200 de metri de actuala biserică, spre nord-vest. Mircea Păcurariu crede că aceasta ar fi fost prima aşezare călugărească de la Prislop: “…durată în lemn, anterioară Sfântului Nicodim. Nu putem şti cât timp va fi dăinuit. În apropierea acesteia, s-a ridicat, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, o biserică nouă, din piatră, probabil în plan triconc, cu turlă pe naos, specifică bisericilor din Ţara Românească”.

Prislopul, casa sfinţilor

Mănăstirea Prislop şi mormântul Părintelui Arsenie Boca cheamă omul de rând atras aici de firele nevăzute ale desăvârşirii

Istoricii nu ştiu să spună dacă Sfântul Nicodim a îndrumat personal lucrările de construcţie la noul lăcaş, dar presupun că acesta: “…va fi venit şi în Ţara Haţegului, aflată pe atunci la graniţele statului catolic maghiar, fiind conştient că refacerea vieţii monahale din sihăstria Prislopului ar contribui la întărirea vieţii spirituale a credincioşilor ortodocşi de aici în faţa încercărilor autorităţilor de stat – patronate de regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) – de a-i trece la credinţa catolică. El va fi venit aici cu ucenicii săi de la Tismana, fie ardeleni, fie munteni”, crede autorul monografiei mănăstirii. Lucrările ar fi fost finanţate fie de cnejii locali, fie de domnitorul Mircea cel Bătrân, iar rânduielile vieţii monahale s-au rânduit după cele practicate deja la Tismana. Istoricii argumentează această teorie cu versurile din cronica “Plângerea mănăstirii…”: “Apoi dupre Sfântul Nicodim au urmat / Şi Tisanei să-i fiu fată m-au închinat”, versuri care ar demonstra că la Prislop călugării urmau regulile vieţii mănăstireşti practicată în mănăstirile muntene.

În afară de părintele Arsenie Boca, numit “Sfântul Ardealului”, şi Sfântul Nicodim, de această mănăstire mai este legat şi numele Sfântului Ioan de la Prislop. Istoricii presupun că acesta ar fi trăit în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea: “Se spune că un tânăr Ioan, din satul Silvaşu de Sus, şi-a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă, de rugăciune, împreunată cu munca şi săvârşirea de fapte bune.

După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, şi-a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ, unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de “chilia” sau “Casa sfântului”, povesteşte istoricul Mircea Păcurariu. Sfântul Ioan de la Prislop şi-a petrecut restul zilelor în rugăciuni, a sfârşit tragic şi a fost canonizat de Biserica Otodoxă Română la 20 iunie 1992. Este prăznuit în fiecare an la 13 septembrie, chiar cu o zi înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, una dintre zilelele de pelerinaj de la Mănăstirea Prislop.

Zamfira, domniţa Prislopului

Mănăstirea Prislop şi mormântul Părintelui Arsenie Boca cheamă omul de rând atras aici de firele nevăzute ale desăvârşirii

Aşezarea monahală a fost rezidită din temelie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Zamfira, unica fiică a domnitorului Moise Vodă Basarab din Ţara Românească. Istoricii nu ştiu data exactă a naşterii copilei, dar bănuiesc că a avut o copilărie nefericită, marcată de luptele pentru domnie. De asemenea, nu se ştie nici data exactă în care Zamfira a ajuns în Transilvania, dar se crede că acest lucru trebuie să se fi întâmplat ori când tatăl ei a pierdut scaunul domnesc, în 1530, fie pe la începutul celei de-a doua domnii a lui Mircea Ciobanul (1558-1559), când mai mulţi boieri se refugiază din Ţara Românească în Transilvania. Se ştie însă că la 22 octombrie 1558, văduva regelui Ioan Zapolya, principesa Isabella, ordona ocrotirea Zamfirei şi a boierilor pribegi. Deşi, câteva luni mai târziu, aceeaşi principesă dispunea, la cererea Înaltei Porţi, ca nimeni să nu le mai ofere adăpost, refugiaţii rămân în Transilvania, iar unii chiar ridică o mănăstire la Lancrăm. Zamfira se căsătoreşte cu nobilul Ştefan Keseru de Vingard, fiul lui Mihail Keseru, ajuns în 1526 căpitan al Cetăţii Deva, nobil cu moşii întinse până în apropiere de Prislop.

După câţiva ani de căsătorie, Zamfira rămâne văduvă şi moşteneşte, alături de fiul ei, Ioan, o avere imensă, de 4 mii de florini în aur şi multe bunuri mobile şi imobile. În primăvara lui 1570, Zamfira se recăsătoreşte cu Stanislaw Nisowsky, care se stinge după cinci ani. Domniţa rămâne cu o avere imensă, a cărei valoare este confirmată în 1575 când, potrivit istoricilor, însuşi principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, a împrumutat de la ea 2.500 de galbeni, pentru care garantează cu două moşii de la Streisângeorgiu şi Valea “probabil ca să aibă unele proprietăţi mai aproape de Prislop”, crede profesorul Mircea Păcurariu. Zamfira s-a căsătorit şi a treia oară, dar s-a despărţit cu aprobarea unui sobor de preoţi. O nouă încercare de căsătorie cu logofătul muntean Ioan Norocea, refugiat în Ardeal, eşuează, iar pe piatra funerară a domniţei sunt trecuţi doar primii doi soţi.

“O doamnă mare şi vestită…”

Bogată, Zamfira reclădeşte biserica mănăstirii, lucru relatat de cronica “Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului”: “Atunci Dumnezeu bine au voit / Şi eu a doao oară m-am înoit, / De o doamnă mare şi vestită, / Zamfira, cea pururea pomenită, / Fata lui Moisi Voivod din Bucureşti / Din neamul marilor Basarabeşti / La anul cinci sute doao zăci preste o mie, / Mi-au pus a doa oară temelie, / Noao, frumoasă, de piatră, / Prea foarte înfrumsăţată / Şi prea bine întemeiată / Şi cu zid încunjurată; / M-au înzăstrat cu moşii, / Cu sate şi vii / Şi cu odoară m-au împodobit, / Întru tot desăvârşit”.

Istoricii cred că anul specificat de cronicar este greşit, din moment ce o inscripţie aşezată deasupra intrării, citită cu ocazia lucrărilor de restaurare care au avut loc la începutul secolului XX, specifica: “Această sfântă mănăstire, heamul Sfântului Ioan Bogoslov, s-au zidit din temelie de blagocestiva şi creştina doamnă Zamfira, fiica blagocestivului domn Io Moise Voevod Basarab din Bucureşti la anul 7072”. Inscripţia dă exact anul rezidirii, adică 1564, pe când Zamfira era căsătorită cu Ştefan Keseru. Biserica a fost ridicată cu piatră brută de râu şi împodobită cu fresce, din care se poate observa şi azi, deasupra uşii de intrare în biserică, primul strat al zugrăvelii. Zamfira şi-a petrecut restul vieţii la Prislop, unde moare în martie 1580 şi este îngropată în pronaosul bisericii. Lespedea funerară este sculptată cu stema Ţării Româneşti şi o inscripţie în latină: “Zamfira, vestita fiică a voievodului Moise, murind, în sfârşit, / Şi-a aşezat trupul nefericit în acest pământ / (… Bunicul şi tatăl ei voievod; iar dacă priveşti la celelalte ale ei, / Dacia îndurerată îi plânge şi pe unul şi pe celălalt bărbat. / Tu, cel care priveşti acest minunat mormânt al Zamfirei, / Zi că Zamfira a fost vrednică de numele de “safir”. Au trecut veacuri, dar biserica Zamfirei dăinuieşte şi azi şi strânge potop de lume venită să caute aici îndurare şi sprijinul sfinţilor care ocrotesc Prislopul.