Editorial: Sacul cu fericire

În timpul unei vacanţe în Golful California, cunoscut şi sub numele de Marea Cortez, Michael Fishbach, director adjunct la “The Great Whale Conservancy”, a avut ocazia să salveze “cu mâinile goale”, la propriu, viaţa unei balene care se prinsese în plasele de pescuit. Michael a coborât din barca în care se afla alături de alte patru persoane şi, vreme de o oră, a înotat în jurul animalului uriaş, adunând zeci de metri de năvod încâlcit. Au urmat eforturi susţinute pentru tăierea plasei, pentru a elibera balena cu cocoaşă, care era foarte aproape de moarte, extenuată şi foarte speriată. Fără îndoială, cei 20 de ani de experinţă în protejarea balenelor şi-au spus cuvântul şi bărbatul a reuşit, în cele din urmă, să elibereze balena.

Ca să le mulţumească, animalul i-a încântat pe salvatorii săi cu un spectacol extraordinar. Timp de o oră, Valentina, căci aşa au botezat-o salvatorii, a dansat în aer, umplându-le inimile de emoţie celor cinci oameni din barcă, dar şi celor peste opt milioane de “navigatori” care au urmărit online salvarea, filmată de una dintre persoanele aflate în barcă. În tot acest timp, balena a însoţit barca motorizată a celor cinci şi a făcut cel puţin patruzeci de salturi deasupra apei. Câte un salt, aproape la fiecare minut! “Cu toţii am fost convinşi că acesta a fost cel puţin un spectacol al bucuriei, dacă nu cumva unul de mulţumire”, a povestit, ulterior, Michael Fishbach.

Internetul e, de altfel, plin de filmuleţe în care animale de tot soiul, de la cele domestice ori urbane (câini comunitari şi pisici ale nimănui), până la sălbăticiunile pădurilor, taigalei sau stepelor, îşi arată recunoştinţa faţă de salvatorii lor, ţopăind în două lăbuţe sau revenind, iar şi iar, în locul în care au fost eliberate, ca pentru a-i saluta pe cei care le-au dat o a doua şansă la viaţă. Mulţi dintre noi – de altfel – am avut ocazia de a scăpa un animal din laţ sau de la o moarte sigură. Alţii, mai norocoşi, eu ei înşişi un animal de companie. Şi, fie cobai, câine sau pisică, el a ştiut întotdeauna să se bucure la apariţia noastră, indiferent cât timp lipsisem, le uitasem sau le ignorasem. Am admirat întotdeauna la animale puterea lor de a “ierta” nedreptăţile care li s-au făcut, de a şterge complet amintirea durerii de a fi abandonat, închis sau lovit. Şi, mai mult ca orice, capacitatea lor de a-şi arăta candid şi nedisimulat gratitudinea. Şi mi-am amintit atunci de cei 10 leproşi vindecaţi de Mântuitor. Dintre ei, unul singur s-a întors să-şi arate recunoştinţa. Şi acela “era de alt neam”.

Cu ceva vreme în urmă, o bună prietenă mă anunţa despre lansarea unui proiect care tocmai asta ar fi urmat să facă: să spună “poveşti ale recunoştinţei” lumii, ca oamenii să afle că încă se mai fac, şi nu puţine, gesturi… teribil de frumoase. Aveam să scriu şi eu, în cadrul proiectului, o asemenea poveste, aşa că m-am gândit imediat la persoana care, într-un moment în care toate ieşirile se înfundaseră pentru mine, iar situaţia mea semăna izbitor cu aceea a Valentinei (balena cu cocoaşă), ea a găsit gerenozitatea şi resursele necesare să plătească pentru mine toate datoriile cu trecutul. Asemenea lui Michael Fishbach, ea a tăiat firele care mă legau de un sumbru “a fost”.

Lista mea, lista recunoştinţei, însă, e lungă. Lungă tare! Pentru că sunt puţini oamenii care-au trecut prin viaţa mea, cărora să nu fiu obligată, din adâncul fiinţei, să le fiu recunoascătoare. Fiecare dintre ei, cei mulţi, mi-a adus, într-o zi în care-am avut mai mare nevoie de ea, o “foarfecă” şi cu ea am tăiat iar şi iar năvodul, ori de câte ori a fost nevoie să mă eliberez şi să ies la lumină.

Şi poate nu întâmplător, ieri găsisem pe undeva o demonstraţie pentru un exerciţiu al fericirii: luaţi un borcan, iar seara, după o scurtă rememorare a evenimentelor zilei, scrieţi pe bileţele motivele pentru care-aţi fost recunoscători şi puneţi-le în borcan. La sfâşitul anului, sub brad, împreună cu familia, puteţi deschide borcanul şi-aţi putea să vedeţi câte bileţele aţi strâns. Număraţi-vă, aşadar, motivele de fericire! Eu, numai de ieri încoace, am găsit vreo câteva zeci! Tocmai de aceea… atenţie! Pentru cei cu adevărat recunoscători s-ar putea ca, în loc de borcan, mai potrivit să fie un sac!